Cred că am citit undeva o maximă de genul “Oamenii pot fi cruzi numai pentru că le lipseşte imaginaţia”. Sau memoria. Or both. Căci, altminteri, cum poţi explica pianul?
Pianul, în familia mea, nu a fost niciodată ce ar fi putut fi – un instrument al forjării de “împreună”, al bucuriei împărtăşite, al iubirii de muzică şi de oameni. Sau poate a fost, cândva, pe vremea legendarului Nelu Arnăutu şi a cântatului de Chattanooga până la ruperea corzilor. Dar asta era mult înainte de vremea mea. Forma asta a muzicii nu mai supravieţuia, pe vremea mea, decât în colinde – şi chiar şi atunci, prestaţia prima asupra comuniunii: poate că mie ziua mea îmi aducea oarece imunitate faţă de judecata în formă brută, dar Ileana, verişoară-mea, mai are parte şi-n zilele noastre de rămăşiţe ale decretelor alor noştri cum că n-avem nici fir de ureche şi cântăm ca nişte ciori – oricum, ei i-au găsit alt talent.
Pianul, însă, avea o altă funcţie: transmiterea fără greş către generaţia următoare a întregii frustrări de a “nu fi dus până la capăt” efortul (de a cânta profesionist), prin operarea cu aceeaşi (evident eronată, dat fiind rezultatul – repetitiv prost) metodă de secol XIX întru profesionalizarea plodului. Pianul începea la patru ani, la grupa de preşcolari, fără asentimentul explicit al pacientului şi se încheia, ca orice dictatură, exclusiv prin revoluţie – sau, probabil, prin performanţă, dacă ieşea pasienţa – dar n-a supravieţuit niciun pacient. Decizia de a face din copii ceva “de performanţă” era probabil universală în ţara aceea ostenită de neputinţă; cred că însăşi ideea că omul ar putea face ceva de plăcere era străină conceptului general de învăţare şi de trai. Gimnastica aducea medalie după medalie, cu Ecaterina Szabo, Daniela Silivaş şi urmaşele lor, la înot făceai musai performanţă, chiar dacă plecaseşi la bazin doar ca să înveţi să te ţii la suprafaţă, iar la pian mergeai la concursuri. Fiecare gamă se măsura în concursuri. Înfiorătoare campionate ale urii, concursurile de la liceul Enescu excelau prin capacitatea părinţilor de a face piftie evoluţia oricărui contracandidat (de 6-7 ani), prin aptitudinea deosebită a juriului compus din profesori de liceu, probabil istoviţi de ani în şir de note false, de a umili concurentul până la lacrimi pe podium, în faţa unei săli care, la vârsta aia, părea enormă, prin punerea la bătaie a unui arsenal infinit de jabouri, dantele, catifele, papioane şi cloşuri care să pună în valoare produsul şi, nu în ultimul rând, prin sudorile reci ale candidaţilor la măcel, înteţite de repetarea frenetică, la fiecare 2 minute, a întrebării “Ai emoţii?”
Probabil că din această logică a lui “a face ceva până la capăt”, aptitudinile se evaluau de mic şi i se comunicau fără menajamente obiectului efortului educativ: “Ce să cauţi la balet? Ai două picioare stângi şi n-ai rezista nici o zi la disciplina de acolo!” (a se introduce aici ilustraţie înspăimântătoare cu filmul tot mai decupat al vieţii Annei Pavlovna la TV); “La cor??? Cu urechea ta?” (cu pandantul “dar dacă faci câţiva ani de pian, poate ţi se dezvoltă urechea şi poţi să cânţi şi tu cu verişoarele tale la corul Radio”).
Cu toate că omul mare din mine se poate strădui să înţeleagă toate determinările contextuale, puful de pe ceafă tot mi se zbârleşte scurt la simpla evocare a vocii scrâşnite din bucătărie, însoţită de mirosul revoltător al mâncării de dovlecei: “Aud că nu articulezi!” Ca şi cum vastul efort de conformare, de a corespunde, ar fi fost perceput, de pe cealaltă parte a peretelui, drept exclusiv un efort de a face în ciudă. “De ce crezi că vreau să fac prost?” e o întrebare a cărei formulare îmi revine fără niciun efort mental, împreună cu un nelipsit sughiţ – o repetam cam o dată pe săptămână, mai ales în delirul lăcrimos dinspre final. Nedreptatea neîncrederii a distrus pianul pentru mine. Aparenta răutate cu intenţie a alegerii pieselor care nu-mi plăceau în detrimentul celor care-mi ieşeau bine. Absenţa recunoaşterii minimale a faptului că, deşi pianul nu e alegerea mea, deşi îmi sacrifică joaca afară, fac ceva bine şi că asta ar avea potenţialul să-mi facă plăcere. Nedreptatea minciunii sfruntate că i-am trântit bunicii capacul pianului PESTE DEGETE! (Imaginea lui Marcel Iureş în Passacaglia, cu degetele bandajate, mă urmărea pe vremea aceea cu un nod vehement în gât: dacă i l-aş fi trântit peste degete, ar fi avut dovezi!). Nedreptatea anilor în care m-am dus singură, fără să chiulesc odată, la şcoala de pe Midia, sau chiar acasă la Rodica Mateescu, invariabil sunând la uşă sau intrând în clasă de parcă mergeam la tăiere, pregătită să trebuiască să fac totul exact pe dos faţă de cum mă obligase bunica să repet acasă – prestând, astfel, prost la ambele capete (Zbieret exasperat: “Dar aşa mi-a zis Rodica să fac pauza!” Zbieret frustrat înapoi:”Acum eşti cu mine, faci cum îţi spun eu!”). Nedreptatea consiliului de familie din Dumbrava Nouă, de la aproape 11 ani, în care erau implicaţi din oficiu, pe lângă ai mei, o grămadă de oameni a căror opinie n-o cerusem, a căror viaţă nu era afectată direct de decizia mea, care nu erau părinţii mei, dar care utilizau, toţi, toate mijloacele de coerciţie şi şantaj sentimental în faţa obrajilor mei flăcării din mijlocul camerei. “Dar Tanti se bucură aşa de tare să te-audă cântând şi face atâtea pentru tine, te roagă doar să-i promiţi să repeţi din când în când ca să poţi cânta pentru ea.” (Tanti nu prea mai ieşea din casă des la vremea aceea, ca dovadă faptul că era prezentă prin emisari; şi n-avea pian.) “Dar nenea Marcel tocmai ţi-a făcut cadou bicicleta pentru că ai rezultate aşa de bune.” (dragostea asta minunat condiţionată şi bicicleta pe care o aşteptam de vreo trei ani şi care, deşi adorată, se stricase deja de două ori peste vară, într-o casă lipsită de şurubelniţă) “Dar o să-ţi pară aşa de rău dacă te laşi de pian, şi mama s-a lăsat şi i-a părut aşa de rău pe urmă…” O, da nedreptatea cea mai desăvârşită – că ea ştie EXACT cum e; că a trăit povestea asta în detaliu, inclusiv revoluţie (exclusiv Rodica Mateescu, prima dintr-o serie de prietene ale mamei care, în rol de profesoară, se dovedeau nişte scorpii) şi totuşi e de partea LOR!
Poate că a fost educativă prima mea revoluţie, urmată de o independenţă familială crescândă în cadrul căreia am început să hotărăsc unde şi când mă duc – independenţă nici măcar cucerită, ci afirmată treptat. Dacă scopul ei a fost de emancipare, atunci revoluţia mea, întreprinsă cu vreo trei luni înainte de cea mare, poate chiar să fi fost pusă în scenă, iar eu să fi fost un actor cu rol predeterminat, ca în cursul întregului proces care dusese până acolo. Dar chiar dacă e aşa, în capul meu, nu prea reuşesc să suspend căderea, uşor cam bruscă, a capacului de pian peste lipsa de imaginaţie.
.
