<3 iarbă

De-aia de-adevăratelea, mă, nu de fumat! De-aia de au săpat-o iepurii în grădină în aşa hal că, deşi de iepuri am scăpat, „peluza” e cheală în mai multe locuri decât pot eu administra. Iarbă mică şi ţepos-molcuţă (după ce i-a retezat omu meu ambiţia de a deveni savană, pe drum către care o găsisem la întoarcerea din vacanţă). Iarbă de sigur 20 de soiuri diferite, câteodată vizibil alta de la un petic de grădină la altul. Iarbă care dă iama înspre straturile de flori, de unde, când mă apucă nevroza, o pigulesc cu rădăcini cu tot şi încerc să o mut cât mai neagresiv pe peticele de chelie. Iarbă care se toceşte sub leagăn ca în parcuri (şi pe care nu, nu o vom înlocui cu pavele de cauciuc!). Iarbă pe care a aterizat copilul cel mic după un salt impresionant pe deschizătura trampolinei, de am crezut că şi-a rupt gâtul, şi nici nu s-a zgâriat, deşi îi ieşeau dintre dinţi fire verzi. Iarbă chinuită de paşi zilnici, de când s-a mai dres vremea, de tăvălit de pisică, de umbra trampolinei şi de expansionismul păpădiilor. Dar în primul rând, iarbă care-ţi iese printre degetele picioarelor, oferind confortul absolut/libertatea absolută. Cred că n-o să mai pot trăi fără ea.

„E pufoasă, hă?” remarcă puica mică după ce s-a lăsat înduplecată să-şi lase pantofii înăuntru (hă, pentru necunoscători, e particula interogativ-solicitând confirmare pe care, vrând-nevrând, am importat-o cu toatele din olandeză definitiv – conform indicaţiilor bunicii ar trebui să zic „Poftim?” la fiecare sfârşit de propoziţie ). „Mhmm, zic, gâdilă un pic la tălpi.” „Îţi plac.” – se hotărăşte ea (construcţiile astea cu dativul încă au prea multe acorduri şi nu le iese niciuneia niciunul/niciuna). „Pot şi fundul gol?” (pentru alţi necunoscători, potty-training). Şi se preumblă jumate nudistă, jumate textilistă, prin cei 50 de metri pătraţi de falsă pajişte cu păpădii. Se întoarce, îşi pune lăbuţa piciorului lângă a mea, şi piciorul grăieşte: „Mama picioruş? Sunt puiul picioruş!”.

 

prostii – capitolul xxxviişi

După câte o săptămână de distanţă mentală crescândă, în care te pomenesc programatic în contexte neutre şi cu absenţe mulţumitoare de spasme copilăroase ale stomacului, vine câte o dimineaţă în care constat că, în somn, moalele capului mi s-a lăsat lovit cu leuca din nou de câte o fantasmă a cărei existenţă, în loc să poată fi tratată de moft, se postează de-a curmezişul pragului zilei care dă să înceapă, pretinzându-se adevăr absolut (acum sufăr de îndoieli grave în materie de geometrie în spaţiu a limbii române – ce poziţie are un obiect situat de-a curmezişul unui prag – verticală sau orizontală pe axa înăuntru-afară? Sau nu există curmezişul a ceva ce nu e în sine o direcţie?). Cert e că jalea de la răsăritul soarelui, când descopăr că numai te-am visat şi că (acorduri penibile de Elton John pe fundal) n-o să ştiu niciodată unde face cute imprevizibile corpul tău, se substituie oricărui plan de dus ziua până la capăt bucurându-mă de ea în mod legitim. Şi ziua trece un pic înceţoşată, şi visez aberaţii paşnice încă o săptămână, şi mă reinstalez în negarea senină a oricărei duplicităţi, fiindcă, totuşi, nu mă pot ţine răspunzătoare pentru fabricaţiile (uneori mai scandaloase de atât, dar mai uşor de ignorat) ale subconştientului meu.
Cred că un semn că am crescut în altă direcţie e însă că nu mai cred în diagnosticul pe care mi l-a propus în adolescenţă mama pentru stabilirea amorului definitiv (Dacă intră astăzi X pe uşă (unde X e oricine supus testului) şi zice „Fă-ţi bagajele, plecăm în Noua Zeelandă”, te duci?). Pe vremuri părea uriaş de romantic şi, uneori, chiar de adevărat. În paranteză fie spus, repetitivitatea adevăratului dovedeşte, de una singură, ce test de gumă de mestecat e ăsta – dar fiecare sufleţel funcţionează altminteri, desigur, nu pot să zic că modul ăsta de a diagnostica nu are meritele lui. Am făcut o vreme mişto de mine însămi spunând, după ce le povesteam altora cum e cu testul: „Şi? Şi mi-am făcut bagajele şi m-am dus.” Şi ăsta e purul adevăr. Doar că acum mi se pare că ştiu ceva în plus – ceva din care am de gând să devin mai bogată, nu mai tristă. Mă tem că ştiu că fiecare recipient al iubirilor ăstora necondiţionate e, pe de o parte, un om pe care-l cunoşti într-o oarecare măsură, şi pe de altă parte, o sumă de visuri pe care le pui în ceşcuţa lui (de unde şi recipient), fiindcă asta pare a fi ceşcuţa care ţi se potriveşte cel mai tare. Iluzia Noii Zeelande e că există o ceşcuţă care să conţină de la sine ce cari tu cu tine în scopuri de investiţii sentimentale. Şi că o găseşti şi că ea (ok, metafora asta e cu genul greşit) recunoaşte că vi se potriveşte conţinutul şi are şi disponibilitatea şi curajul să-ţi propună să laşi totul baltă şi să pleci în lume toartă la toartă. Or cred, acum, parţial în baza viselor ăstora care par aşa de adevărate înainte să mă trezesc, că două chestii: 1) că s-ar putea să fi plecat în Noua Zeelandă aproape înainte să mă fi chemat cineva în mod explicit, fiindcă aşa cerea scenariul – asta nefăcând lucrurile mai puţin substanţiale, dar făcând investiţia mea să se bazeze mai mult pe fluturii proprii; şi 2) că poţi să te îndrăgosteşti relativ curat şi fără măzgăleala investirii de visuri, cu conştiinţa că nu e deloc musai să pui vreo nouă zeelandă viitoare în sentiment, ci doar o recunoaştere profundă a cine e un om care, dacă toate datele problemei ar fi altminteri, ţi-ar trebui grav.
Nasol e că toate astea sunt aşa de greu de desfăcut unele de celelalte şi că toată lumea, inclusiv trăitorul diverşilor fluturi, e aşa de sigur(ă) că tot ce trăieşte e potenţial o sursă de vinovăţie, încât visele traduc numai impermisibilul şi vinovatul, în loc să se bucure de capacitatea nou-găsită de a admira ceşcuţe fără să încerci să pui în ele nimic altceva decât poveşti.

 

antiacneică

Chestia e că, înainte să dau peste tine,
poate nu-mi era grozav, dar mi-era bine.
Mă potriveam
unde eram
şi credeam
că-mi iese totul fix cum îmi convine.

Apoi, ca o substanţă de contrast, mi-ai intrat pe sub piele -
ba nu, doar ca un germene de buboi -
şi viaţa mea perfectă a făcut puroi.
După cauterizare, a rămas o cojiţă de drag
pe care-o smulg zilnic şi iar face cheag.

Poate dacă aş lăsa rana în a mă-si mamă,
îmi zic tot timpul, chibzuit,
Mi s-ar drege obrazul
în loc să crape de atâta zeamă
de sentiment bun doar de poezit.

 

poezie pe care sigur a mai scris-o cineva

Am convingerea că am citit o poveste

despre cineva

care îmbătrânea

mai repede decât trebuia

fiindcă, nopţile, trăia

în visele-altcuiva.

(Cine-a scris-o? Ştie cineva?)

Poate doar am visat că am citit o poveste

concepută doar pentru mine.

Dar, acum serios, ţie nu-ţi e un pic ruşine

să-mi vorbeşti cu glas de sprâncene senine

de parcă astă-noapte nici usturoi n-ai mâncat

nici nu m-ai sărutat?

Mă simt uşor schizofrenă

să te privesc în ochi fără jenă

după ce subconştientul meu a măsurat precis

cât mi s-ar deschide braţele dacă te-aş cuprinde - în vis.

 

sorcova, vesela, veselă s-o crezi mata…

Ba veselă, bătu-o-ar nevoia, vacanța asta ploioasă și cu zile întregi de stat degeaba (mă rog, fâțâit de colo-colo) e o binecuvântare. Și regula că pauza de calculator în vacanță e sfântă merită conservată. De aia am trecut pe-aici numai să zic:

Leru-i ler și un covrig

Să nu tremurați de frig,

Velerim și un vin fiert

Să nu fie-un „an incert”,

Zorior și o sarma

Vă rămâie punga grea,

Flori dalbe și turtă dulce

Tot necazul să se culce

Și-aș mai sorcovi așa

Dar mi-i că v-oți sătura…

Așa că mă-ntorc la programul sărbătoresc-artistic constând în curățatul după oamenii care ne vopsesc ultimele camere (ceea ce nu vă dorim și dvs). Pe anul viitor și o căruță de drag ălora care se simt cu musca pe căciulă că li se scrie în mod special lor

http://www.youtube.com/watch?v=mQZmCJUSC6g .

 

de ciocolată şi meringue cu lămâie

Am fost în weekend la Maastricht. Şi e drept că mi s-a mai întâmplat ca stările de bine concret şi culorile de toamnă să se traducă în senzaţii gustative (nefericită condiţionare atunci când funcţionează pe dos), dar oraşul ăla, în care am hotărât acum că, într-o zi, dacă lucrurile stau altfel, ne-am putea muta fără nicio îndoială, oraşul ăla în care trebuie musai s-o plimb pe mama, oraşul ăla care se află de fapt într-un buzunar mental foarte asemănător cu cel al oraşului în care locuim cu mult drag, dar parcă totuşi cu alt tip de dantelă, oraşul ăla care are întotdeauna o mângâiere pentru sufletul omului (probabil al omului care-şi găseşte acolo vreo rădăcină), ei bine, oraşul ăla, toamna, pe soare de miere şi pe frunze de culori dintr-alea în care aş vrea să-mi crească părul de la mama lui, maastrichtul e de ciocolată cu caramel cu bezea cu coajă de lămâie şi cu piure de castane. Iarăşi am imagini diabetice. Da uite, na, fără dulciuri, ăsta e un gust coloristic de luni:

Ştiu bine că sunt şi oraşe mai romantico-brizbrizuite decât ăsta. Ştiu că-i produsul unui hibrid de culturi care explică, pe rând, fiecare colţişor. Ştiu că mă interesează fiindcă e, ca şi oraşul meu de azi, provincie şi capitală în acelaşi timp, nu foarte mare, dar universitar, burghez şi boem totodată – resorturile sunt previzibile. Mă descurc în el cu ochii închişi după vreo şapte-opt vizite. Dar visez să stau acolo de-adevăratelea, să-mi crească în mitologia personală pietricică cu pietricică, poveştile mele să fie din oraş şi poveştile oraşului să facă parte din mine… Şi asta tocmai când aş fi zis că-s pe punctul să prind rădăcini de tot şi să nu mă mai mut. Nu că ar trebui neapărat să faci ceva cu toate îndrăgostirile …

 

fiindcă toate iubirile sunt narative :)

 

plecăciune umilă

Nu am să mă împac niciodată cu aleatoriul ordinii întâmplărilor din viaţa unui om. Cu faptul că intri într-o încăpere să vorbeşti cu cineva despre ceva, oarecare, tocmai în ziua în care pe masa lui de lucru zace o carte despre care ai auzit cândva, într-un trecut imemorial. Că deschizi vorba despre volumul cu coperta „romanul secolului xx”, deşi ai putea să-l ignori; că celălalt are deja un teanc de lucruri de citit şi ţi-o împrumută pe loc… Puteam s-o fi citit acum 15 ani, curând după nuvelele pe care le-am recitit în buclă până la înflorirea colţurilor cărţii, de ştiu exact unde îi e cotorul în biblioteca bunicii. Tocmai de aia pare aberant că mi-a intrat în vocabular abia săptămâna asta cuvântul „mankurt”, deşi cred că mi se spusese şi legenda – sau în orice caz, la lectură am reacţionat prescient, „parcă pe cartea asta am mai citit-o cândva”…
Sigur, opţiunea mistică e întotdeauna la îndemână: cartea asta a venit la mine, precum pisicile, în momentul în care aveam disponibilitatea să mă gândesc suficient de profund la conceptul de memorie – personală, colectivă, digitală, mitică, etc. Mai am de dumicat mult (venerând, în continuare, casta în care m-am născut, care pune un preţ nemăsurat pe cititul de literatură şi crede că fiecare carte adevărată – arrrgh, cinstit vorbind ar trebui să definesc asta cumva şi nu e fezabil – îţi schimbă cumva modul de a gândi, dacă nu viaţa). Cartea asta a aşteptat în culise să-mi iasă pe catwalk tocmai atunci când problematica depozitării de cunoaştere şi de identitate şi de liber arbitru în afara sinelui a devenit mai controversată decât oricând. Mutaţiile de azi sunt unele pe care Aitmatov n-avea cum să le prevadă în 1981, şi probabil multe din ele vor fi unele de formă, nu de fond. Dar oau, ce ciubotă-n spate impecabilă pentru procesul de procesare (pun intended) îmi e poezia lui de roman…

 

my cup…

I’m helplessly in love. With buburuza’s pigtails. Her dimple. Her precisely articulated, grammatical little sentences. Her twirls with a bum-shaking twist. The way she looks in overalls. Her perseverence in putting together duplo blocks. Her independent will tantrums. Het „buburuza on her own” book reading.
Just as helpessly as with mutsy’s new and elegant haircut. Her lightly tanned gorgeous legs. Her craving for cuddling together. Her fantasy games with 20 stuffed friends. Her way of mildly bossing her sister around. Her ordering fries at the restaurant. Her passion for animals and water. Her scared courage. Her princessness. Her laziness in trying anything by herself.
The girls are pure sunshine. I cannot help the almost compulsive kissing of noses and necks when I get home. But I’m having trouble telling them what American movies portray as the easiest thing. I can show them I adore them (which ought to be good enough), but saying `I love you` to almost 2 and respectively almost 4 year olds just sounds false and over the top. Maybe it’s the Romanian that doesn’t tolerate that kind of effusion. I don’t care. It’s just wrong. Therefore, for the record: I’m helplessly in love with my fabulous little ladies.

 

în loc de lumânare

Ieşi în stradă, în soarele ameţitor pe care-l lăsase să-şi facă mendrele Sfântul Ilie. Îşi puse o pălărie de pai cu boruri uriaşe peste coada lungă şi subţire, de culoarea mierii, şi ochelarii de soare de vedetă de cinema. Rochia lungă şi subţire i se lipea fără chef de picioare, în lipsa prăfoasă de vânt a Bucureştiului, iar pe spate materialul se fleşcăise instantaneu la atingerea cu rucsacul plin. Dar nu conta asta – drumul prin vipie avea să se termine iute, se întâlnea la gară cu Andrei, Diana şi Ileana, foştii ei colegi din grupa de la actorie, înarmaţi cu corturi şi chitară. Plecau, cadou de ziua ei, la mare, deşi peste o săptămână doi din ei trebuiau să fie la un festival şi pe urmă ea avea atâtea de făcut… Dar 24 de ani trebuie sărbătorit cum se cade, la vârsta asta maică-sa făcea deja primul copil, în fond.
Trenul plecă cu întârzierea de jumătate de oră a tihnei lui iulie, cu gaşca veselă aşezată, hipiot, pe bagaje, într-un capăt de vagon. În dreptul blocului bunicii, scoase capul pe geam şi flutură, cu un gest dramatic, cu pălăria. De pe fereastra cu canaturi mâncate se vedea vag o pată albă mişcându-se pe o fereastră de tren. Sfântul Ilie trimise norii-bocitoare să răcorească oraşul.

în amintirea Mariei, care nu m-a mai vizitat demult în vis, 19/20.07.1987