ce ţi-a fost pus în leagăn

Printre temele weekendului care a trecut, recurenţa absolută a fost detestata sintagmă „a-ţi depăşi condiţia”, pe care o bună parte dintre noi n-o mai auziseră de ani buni. Utilizatoarea ei de foarte mare bună-credinţă (care nu ştia când a deschis gura ce va declanşa ) plecase din România, la vârstă adultă, în 1990, aşa că nu fusese martora decesului oficial al conceptului – pe care nici noi, cele plecate mai târziu, nu-l puteam situa nicăieri în timp – ştiam doar că nu se mai spune aşa. Şi că-l resimţim ca „offensive”.

Amuzant mi se pare, gîndindu-mă acum, că un concept atât de profund burghez supravieţuise cu atâta încăpăţânare în comunism. În comunism nu se presupunea ideologic că toată lumea e egală şi că toată lumea dispune de toate şansele? Atunci cum să postulezi o condiţionare strictă a omului de către condiţia/originea lui socială, astfel încât să-l poţi felicita pentru faptul că a depăşit-o? Sigur, mi-e limpede că, în practică, lumea orăşenească a României nu funcţiona după principiile ideologice oficiale şi că fiecare avea propriile ierarhii mentale ale aristocraţilor, pălmaşilor şi middenstand-ului local. Îmi aduc încă la fel de bine aminte aberantele expresii tip „şi-a lăsat opincile la marginea Bucureştiului”, pe care acum le găsesc la fel de inacceptabile. Dar cum de, în ciuda schimbării retoricii oficiale de după război, societatea a putut să-şi continue cu atâta seninătate cursul mental firesc în domeniul ăsta şi cum de, după ’90, această imagine a lumii a fost abolită mental cu desăvârşire, fiind înlocuită, pentru o parte a generaţiei mele, cu iluzia perfect întreţinută a sărăciei meritocratice, care are şansa de a „be all that you can be”, iar pentru alta, cu parvenitismul înfumurat care-şi şterge cu buretele orice fel de origine, mi se pare de neînţeles. Cred că am nevoie de o discuţie lungă cu adoratul meu prof de istorie din liceu ca să mă lămuresc, deşi mă îndoiesc că a obţinut deja atâta perspectivă.

Întrebarea mea este acum – dincolo de conotaţia vetustă a expresiei, oare schimbarea de mentalitate e chiar atât de profundă pe cât am resimţit-o noi? Oare chiar „trasabilitatea” oamenilor e mai puţin importantă, gândim noi aşa de democratic încât fiecare e, în principiu, judecat exclusiv pentru meritele lui (dar fără a se lua în calcul diferenţele dintre cei care au făcut salturi uriaşe prin eforturile proprii pentru a ajunge la un anumit statut social şi cei care au făcut numai un pas)? Şi dacă da, în cazul puhoaielor de mormane de bani ca surse de statut social, e oare „democratic” că lăsăm de o parte trasabilitatea? Şi, oricum, nu ne legăm singuri la ochi atunci când pretindem că suntem independenţi de contextul nostru, cel puţin din punct de vedere social?

Poate cine ştie, dezbaterea noastră prelungită de vineri, sâmbătă şi duminică o fi fost doar rezultatul neînţelegerii şi unor definiţii diferite ale perinilor cu care ne-am bătut. Dar poate se mai bat şi alţii cu ele. Orişicât, sunt încântată să fi descoperit moartea unei sintagme. Pe care am înlocuit-o împreună, ad hoc, cu „a realiza mai mult decât ţi-a fost pus în leagăn”. Pândesc alte sugestii…

 

esenţă şi comportament

„Dar n-a vrut, nu e un copil rău!” a fost replica pe care prietena mea mi-o relata deunăzi ca paradigmatică pentru incapacitatea (încă descifrabilă în mulţi oameni) de a deosebi între un comportament de moment şi esenţa omului. Şi abia atunci am aprofundat mai temeinic gândul ăsta, că am preluat (în masă) dichotomia language/speech în educaţie în mod temeinic abia de.. curând. Acum vreo două luni, când mă confruntasem cu revolta colegei mele la comentariul educatoarei de la grădi „ils doivent dormir, autrement l’apres midi ils sont mechants” (despre copiii obosiţi), nu pricepusem încă în ce consta deosebirea de substanţă, era doar o expresie cu iz tradiţionalist pentru mine. Dar aplicam distincţia comportament-esenţă pentru ai mei pe negândite, ba chiar mă revoltam mereu la comentariile soacră-mi cu „e un copil facil/dificil” despre nepoţii proprii (dificil putând să însemne şi că nu stă în ţarc 2 ore legate, că se trezeşte mai devreme de 9 sau că e bolnav cam des – adică tot ce poate afecta întrucâtva confortul părintelui).
În ultima lună, însă, după un număr de Dilema despre admiterea greşelii în mentalitatea românească, am reuşit să extind ceva ce trăiam doar în micro la o paradigmă de gândire care îmi explică multe. Certurile furibunde de pe forumuri, în care prea puţini sunt capabili să discute opiniile celorlalţi şi nu persoanele lor şi în care fiecare se simte atacat dace se pune la îndoială modul său de a privi fie şi un aspect minor al vieţii proprii sau comune, sunt rezultatul aceleiaşi lipse de distincţie: dacă spui asta, nu poţi fi decât… Eşti ceea ce spui, eşti comportamentul tău în situaţia x. Şi sigur că ceea ce spui şi cum te comporţi sunt semne a cine eşti, aşa cum şi maşina de teren şi lanţul cu bling de la gât sunt semne. Dar pentru fertilitatea oricărui dialog este util să asculţi mesajul dincolo de cratimele strâmbe, în loc să spui „eu nu pot să vorbesc cu cineva care…”. Iar pentru educaţie, diferenţa dintre esenţă şi snapshot e uriaşă.
Accepţiunea generală e că un copil care se dă cu fundul de pământ în supermarket e prost-crescut. Şi da, probabil că e un comportament pe care părinţii nu l-au evitat la momentul oportun. Sau poate că e prima oară când se confruntă cu el şi e interesant de văzut cum îl rezolvă. Dar există o grămadă de motive pentru care un copil recurge la comportamentul respectiv, altele decât acela că „e un copil rău/nesimţit/prost-crescut” şi alte minunate etichete bine lipite în capetele noastre româneşti (şi, aparent, şi de alte naţii). Şi sună, pentru cei care nu fac distincţia, ca şi cum, căutând motivele comportamentului, îi cauţi scuze copilului şi îl răsfeţi („e obosit, săracul”). Dar dacă ştii motivele, probabil că afli încetul cu încetul şi cum să schimbi comportamentele indezirabile, cum să le încurajezi pe cele care-i vor folosi plodului ş.a.m.d. Pe când dacă vei închide ochii la un comportament nedorit pentru că ai stabilit deja „că nu e un copil rău”, sau dacă vei oferi invariabil atenţie negativă comportamentului neplăcut al unui „copil rău”, le vei face rău amândurora. În acelaşi mod în care neascultarea argumentelor oamenilor din jur din pricină că i-ai închis deja în cutiuţe mentale şi nimic din ceea ce au de spus nu poate fi relevant pentru tine creează o societate schizofrenică, în care toţi vorbesc în paralel, cu dopuri în urechi, şi nimic nu e bun comun.
A greşi, deci, mi se pare o parte a procesului de creştere – care funcţionează prin trial and error, nu? Generaţia mea a fost crescută în frica de a face greşeli. În „mai bine taci decât să spui o prostie”, deşi dacă spui o prostie pe care o crezi ai putea fi corectat şi ai putea învăţa ceva. Imaginea că eşti ceva anume era mai importantă decât procesul de a deveni acel ceva. Şi cred că de asta se leagă multe poveşti pe care le-am vorbit cu fetele în weekendul care a trecut, de care însă am să mă leg altă dată… când o fi timp de la stăpânirile mele multiple.

 

oximoroane şi oxi-moroni

Îmi plac mult perechile „nesăbuinţă chibzuită” şi „chibzuială nesăbuită”. Probabil pentru că părţile lor componente au dispărut din fondul lexical al generaţiei fratelui meu cel mic, dar şi pentru că, în pofida aparentului oximoron, ele sunt posibile realmente. Încă nu m-am hotărât ce să fac cu ele, n-am chef să chibzuiesc, aşa că le arunc în lume de capul lor, în mod nesăbuit. i-hihihihi (râs de vrăjitoare cu nas coroiat şi un măr roşu aburind în mână).

 

Nicio scuză

După ani impulsivi şi ani cumpătaţi,
naivităţi, experienţe,
după toţi caii verzi realizaţi
şi niscai speranţe făcute zdrenţe,

nu mai am nicio scuză.

Le-am folosit pe toate
acordându-le pe neştiute sau cu generozitate
trenurilor întârziate
(gelieve ons te verontschuldigen…),
lucrărilor ne-la-timp-terminate
(prière d’accepter nos excuses…),
zborurilor anulate
(we apologise for the inconvenience…)
gunoaielor neridicate
(suite a un conflit social…)
frustrărilor strâmb exprimate
şi şuturilor pe nedrept încasate.

Lumea în care îmi târăsc viaţa confuză
îmi înghite seninul pe nemestecate.
Dacă-i iert strâmbătăţile toate
nu mai am, eu însămi, nicio scuză.

 

antiverbe

Am în ochi
o cabană din bârne.
Nici nu mai îndrăznesc să gândesc ceva despre căpiţele altora,
pe care le văd printre bulumaci,
iar de câte lucruri mie nu-mi plac,
nu mai îndrăznesc să le fac altora nici cu mâna.
Uneori mai pornesc de dimineaţă,
deşi tot atunci şi tot acolo ajung,
prea aproape de trunchi
şi nefăcută apă.
Tot printre bârne, din care, după opţiunea de sezon, mi-am făcut căruţă,
încerc să limitez numărul iepurilor de prins,
doar că se prefac în ciori pe gard,
care, se ştie, se numără mult mai greu decât bobocii
şi seamănă acut cu capra vecinului.
Înţelepciunea asta,
care mă condamnă la scos pietre din apă
la nesfârşit,
e cam păguboasă.
Mai bine ridic capul şi zbier
Dacă-l taie, cu atât mai bine.

 

Cele 10 (mii de) porunci

Mănâncă, roagă-te, iubeşte,

Pleacă-n lume de te înmulţeşte

Fă ordine, ţine-ţi casa curată,

Nu-ţi târî picioarele îngălată,

Nu pişa ochii, mestecă din gură,

Separă compostul dacă-ţi pasă de natură,

Nu reduce în relatare preţul cizmelor,

Reunoaşte că eşti vulnerabilă consumismelor,

Dă ţâţă, taie-le ciocolata,

Epilează-te, nu lua mâncare de-a gata,

Nu interzice, ci coordonează,

Nu-i lăsa să zbiere pe străzi, că deranjează,

Dă telefon alor tăi, zi că eşti bine

Nu vorbi prea tare, nu te gândi la tine,

Fii frumoasă şi transparentă, fii asertivă,

Celebrează viaţa, învaţă să faci colivă,

Fii fericită, nu loser, nu cicăli,

Păstrează un sac separat de răbdare pentru copii,

Ţine minte date de naştere şi sfinţi

Spală-te cel puţin trei minute pe dinţi,

Nu-ţi uita telefonul, nu uita pilula,

Schimbă nisipul pisicii, întoarce pendula,

Udă florile, citeşte Kant,

Dă-te seara negreşit cu demachiant,

Fă sport, relaxează-te,

Nu judeca, adaptează-te,

Cumpără-ţi chiloţi de dantelă, fii sofisticată

Nu fi fiţoasă, nu bea doar apă plată,

Fii de gaşcă, nu băga în tine,

bea cu măsură, nu adopta mai mult de două feline,

Fii cooperantă, fii la curent,

Ai grijă să dormi suficient,

Închide televizorul, joacă-te cu plastilină,

Unge balamalele cu parafină,

Nu te lăsa pe tânjală,

Completează formularele pentru şcoală,

Ajută sărmanii, fă voluntariat,

Separă cămăşile pentru călcat,

Plăteşte factura, cumpără lapte,

Fă găluşti cu prune şi mere coapte,

Fii socială, anunţă când întârzii,

Fii civică, nu face gură când vorbeşti cu surzii,

Fă-ţi musai chef de sex, fii creativă,

Abţine-te de la critică constructivă,

Slăbeşte, evită E-urile

Fii cumpătată,  freacă WC-urile,

Coafează-te, nu ucide,

Boicotează agricultura cu pesticide,

Nu boli, nu lua antibiotice,

Nu ceda impulsurilor haotice,

Acoperă-te, despoaie-te,

Fii verticală, îndoaie-te,

Mănâncă cel puţin de trei ori pe săptămână peşte

Roagă-te să apuci ziua de mâine,

iubeşte.

 

Listă pentru moş Niculae

Anul ăsta, moşule şi dragă Zwarte Piet,

am hotărât să downsize (No shit!).

Deci, în loc să veniţi cu un sac de daruri, vă propun

să lăsaţi un container în faţa casei, în care să pun

tot ce nu-mi trebuie – spre redistribuire.

Deja am pus deoparte, cu complicate chinuri de despărţire

o primă ofrandă: 5 kile de masă corporală -

se pot împărţi undeva, în Africa, pe la vreo şcoală -

oricum s-ar putea să le capăt într-o lună înapoi

(degeaba insist eu că aş avea alte nevoi).

Am mai socotit că am de dat

vreo patru telecomenzi, un video, cinci telefoane vechi – o ja, en de kat

(trebuinţa pisicii e oricum greu de dovedit

şi aşa-l fac şi pe bărbatu-meu odată fericit).

Tot din pur altruism, aş dona în numele lui

ruptura de menisc, poate-i trebuie nu-ştiu-cui

Eventual unui fotbalist istovit

(sau nevestei lui, deşi o avertizez, din proprie experienţă,

pacientul nu prea poate fi folosit).

Din marea de lucruri care nu-mi trebuie, mai alung

toate treptele din casă – mie-mi ajung! -,

tot ce creşte peste trei centimetri de iarbă în grădină

[integrabil eventual într-o dietă bovină

deşi cică vaca nu e milieuvriendelijk destul

atunci când o creşte fermierul (şşşşt! - o-lan-dez) nesătul],

praful („din pătură şi din covor”), omniprezent şi perfid

reutilizabil pentru a face Polul Nord din nou solid

şi, moşule, ţi-aş mai da şi sănătatea mea mintală,

cred că mă pot dispensa de ea dacă ajută niţel politica mondială

(Fiindcă, sincer, nu ştiu ce-ţi cer alţii, dar eu aş adăuga la tine-n stoc

un car de minte şi-un dram de noroc!).

Deci, dacă mă uşurezi de ce-ţi foloseşte din astea toate

Am să am loc de acumulat noi şi nemaivăzute păcate

A căror povară o voi lepăda, ca măgarul

în containerul de la anul,

făcându-mi iar sufletul pur ca cleştarul.

 

nemulţumitului i se ia darul

Ahhh ce minune de coleg nou am! L-am auzit azi, la cafea, în timp ce-l căinam pe o temă financiară, spunând „Să nu exagerăm, că ne bate Dumnezeu!”.

„Mâniatul lui Dumnezeu” e o expresie recurentă a bunicii, care, de altfel, s-a mulţumit întotdeauna cu puţin în plan material (în schimb n-a extrapolat niciodată conceptul la terenul sănătăţii, unde s-a plâns o viaţă  întreagă cu vârf şi-ndesat). Şi e un argument pe care mi-l ofer oridecâteori mă simt „wimpy”, fiindcă mi se pare un mod isteţ de a trăi să pui înainte „şi când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie”. Relativizând la modul ăsta şi bucurându-mă de nimicuri (ale mele şi ale altora), culorile copacilor care se văd pe geam, de la „plantaţie”, cum îi zice o prietenă locului de muncă, echilibrează oareşcât faptul că plec şi mă întorc deja pe întuneric şi în ploaie(de acum şi până-n martie).

Şi faptul că găsesc un ecou al acestei etici de viaţă într-un om pe care de-abia l-am cunoscut îmi compensează dezabuzarea faţă de socio-eco-media-politic, fiindcă „my people are good people” (şi mari surse de citate folosibile la infinit, hihi). Iar nedreptatea feroviaro-juridico-climatico-polischizofrenică a existenţei ţării în care trăiesc se aşează frumuşel în balanţă cu căsuţa mea miraculoasă şi cu oamenii fabuloşi care mă aşteaptă într-însa. Şi gata.

 

Nimic nu mişcă

Mă trezesc folosind aproape zilnic „menţionarea sursei” la expresii şi proverbe – „cum ar zice bunica mea”, adaug fidel, conferind sintagmei care mi-a scăpat pe gură greutatea nostalgică a uzului de către o generaţie anterioară şi detaşându-mă totodată de lemnul ei. Exemplu: Al meu vine încărcat cu şapte obiecte din pivniţă, ca să nu se mai ducă şi a doua oară, şi pe drum scapă trei – „Leneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeşte”, mormăi printre dinţi. Cumnată-mea se uită un sfert de oră la toate tipurile de morcovi din supermarket şi la preţul lor şi, în final, alege un pacheţel mic, mai ieftin aparent, dar în care fiecare morcov individual costă de trei ori cât echivalentul lui în vrac – „Te scumpeşti la tărâţe şi te ieftineşti la făină”, îmi macină mie neuronul.  Mă trezesc abia la sfârşitul verii că pot comanda pe net aer condiţionat pentru apartamentul din Bucureşti al bunicii (care abia şi-a dus zilele de cald) – „Dă-i, Doamne, românului mintea cea de pe urmă”. Un amic visează saună la domiciliu – „Ce-i trebuie chelului? Tichie de mărgăritar!”. Fie-mea dărâmă ceva în camera de alături – „A intrat nora-n blide!”.

Pare adesea că fiecare mişcare zilnică, fiecare întâmplare, sunet sau neîmplinire cu care aş putea avea de-a face e predefinită într-o zicală de-a bunică-mi. Şi feliuţele astea predeterminate îmi pică, precum fisele sau precum picăturile chinezeşti, în creier, împreună cu judecăţile lor implicite, oricât efort aş face să le cern. Multe sunt simpatice, şi le citez cu drag. Altele sunt lipite cu superglue de amintirile recurente privind valoarea denigrării în educaţia mea proprie: „<Ce faci?> <Nimic!> <Nimic nu mişcă!>”, „nu mai pişa ochii!”, „vorbeşti şi tu ca să te afli-n treabă”(când dai să exprimi o opinie), „unde nu-i cap, vai de picioare”(când tocmai te-ai lovit), „o să-ţi iasă maţele pe-acolo” (despre orice julitură) „trei lulele, trei surcele” (despre orice ţi se pare important la momentul respectiv), „ai şters şi tu praful cât vede soacra”, „mama-mpunge şi io trag, ce mai cămăşuţă fac”, „să dea sfântul să…”, „o bătaie soră cu moartea”, „crezi că nu aud că nu ARTICULEZI!”(răcnit de la bucătărie de cel puţin trei ori în timpul gamelor, arpegiilor, „studiatului” la pian)… Şi sigur că memoria, bestie, nu mixează repertoriul bunicesc într-un întreg armonios, ci segregă pildele şi jocurile de cuvinte inteligente de efortul aparent susţinut de a stâlci bucuria din copil în „fiecare zi de la Dumnezeu”. Şi pe bună dreptate le separă, căci numai prima categorie merită, pentru mine, citată şi altora. Dar m-am surprins deunăzi strigând „Maria! Ce faci?” şi la răspunsul plin de tăcere am gândit „Nimic nu mişcă!”