about guilt… and shit

A colleague of mine told me at lunch that she thought I looked so zen about life in general that she thought she should adopt my attitude towards everything. Which sounded quite flattering, up to the point where she said she thought I was simply not thinking about certain problems (that she does/others do worry about) – which sounded as if my attitude was a bit silly and at best mildly irresponsible. But, in any case, if I did worry about the same things, then the zen was just a facade and her image of me was ruined .

Luckily, I trust her and, generally, people around me, therefore I didn’t get sucked into any kind of spiral of suspicion about what kind of implied judgment her comments may have contained. I just realised how differently people can value things. Because balance, to my mind, is not made of ignoring any kind of stimulus that might throw you off balance. And therefore ignoring stimuli doesn’t bestow any value upon one’s state of balance. Balance is taking in all the stimuli, thinking about what makes them powerful and choosing, in an as informed as possible manner (insert ten-line disclaimer here), which ones you allow to change your behaviours and which ones you stop fretting about. (Because, as far as I am concerned, balance is about managing comfort, angst, guilt and perhaps other little runaround cousins of theirs.)

Some decisions are easy: apparently worrying that somebody else makes less of an effort than yourself in a commonly run process is really time and energy-consuming for many people – I hardly ever bother thinking about it, except maybe when I fold a mountain of laundry – again. I realise though that it’s a matter of trust in the process partners and that trust works like a market force (I’ll have to think about this in more detail at some point – apparently people write whole dissertations about this ).

Worrying that you will get ill or that you should eat very healthy food so that you live longer is, again, something that doesn’t keep me on my toes. I’ll go with the mainstream in maintaining my body in functioning order, check everything regularly and take action when there are repairs to be done, just as I maintain the house, but, although I might feel guilty about things I eat for ecological reasons, I refuse to feel guilty about `feeding my body poison`. Foods will keep being processed, ingredients will change with the years, either I’ll get cancer or I won’t. But I’m not going to pay for the insurance daily and get it anyway, I don’t think it’s worth it.

Some decisions are hard: motherhood decisions are hard. Do I adopt an all-healthy diet for the kids? No. Am I irresponsible for not doing so? Do I cut the tv completely? No. Are they going to develop attention disorders from it? Do I teach them schooly stuff early? Not really. Aren’t they going to miss the headstart I had when I went to school reading fluently? Do I try to dam in the pink spree of my four-year old? No. Shouldn’t I stand at least a little bit more feministically in the matter? (all right, the last one is already discarded to the non-issues bin.) 

Also, womanhood decisions are sometimes hard. Do I work at how I look or do I try to accept myself, my age and my body as they are and be happy with that? Do I like who I have become or do I want to change as a person? Is this point in my life determined more by comfort or more by fulfilment (and then again, who says they can be told apart?)?

Political decisions are horribly hard. There is so much information to take in, so little time to deal with it before there’s more information, so many voices that should be listened to properly before dismissing, joining or splitting their message into usable and unusable bricks… Am I guilty for being partly an economic migrant? Do I have the right to protect myself by not reading the garbage or should I know it all in detail?

All these decisions, taken on a daily basis (do you use two or three sheets of toilet paper?) or for life, entail a plethora of feelings about who you are based on those decisions and about your human worth. The most common of these, in my case, is guilt. Which seems to never stop pouring from everywhere, even with so-called zen. I remembered twenty things, I forgot one birthday  (guilt). The children who came to my daughter’s birtday party didn’t actually eat sweets – ever (doubt and guilt). Guilt for consuming, guilt for ecological gestures that you couldn’t afford or simply didn’t have the time for, guilt for non-bio food, guilt for your economic status, guilt for the age of the car’s engine, guilt for ever watching tv, guilt for being broken by the time you get home and not feeling like a good roll over the floor with the kids, guilt about fishsticks, guilt about the fact that you felt good about doing a nice thing, therefore it’s not nice anymre, because it’s not selfless – and it spirals slowly into the absurd.

Balance is being a witch from Discworld (I really loved this image): you learn to balance the pain (or guilt) into a big ball and pour it into something else. One day at a time. And this is why trying to achieve balance is, to me, more valuable than many other things – because you get to live and experience and learn from all the shit, but you do your best not to put it on others.

 

strong/weak if you do, strong/weak if you don’t

There are many standards that we never consciously picked up – they are more or less „infused” into our very substance through their pervasiveness. There are things we admit or not, things we share or not, because there are standards about what is share-able, and placing yourself on one or the other side of certain standards makes you immediately „one of those people who…”. But given that this page is not (read: pretending really obstinately to itself not to be) an exercise in (narcissic) likeability, but rather one in being honest to oneself, I’m questioning my standard.

I’m on a (rather severe) diet.

I read blogs of people who write about body image; I can agree with lots of stuff, I can get judgmental and wonder whether continuously writing about it doesn’t affect the extent to which you think about it – and it really shouldn’t be that important… I admire some of them for their sustained effort of embracing themselves instead of media images. And I am, by no means, one of them.

I have long ago tacitly embraced the standard that a woman might joke about her weight, but a `strong` woman should never show that she actually has issues with her body – because, well, she’s not that shallow and self-esteem cannot possibly be influenced by something so `worldly`. Yet, the same `strong` woman should never `let herself go` and turn into a middle-aged shapeless potato sack. It’s always perverse – because, to obtain the `cool and composed` attitude, you should never visibly count what you have on your plate – or else assume the consequence of being a different sort of fretting woman. And to obtain the `decent`, `I have everything under control` silhouette, you should do something about it – something that involves time and effort. But it shouldn’t show.

Therefore today I am writing about it. I’m on a diet: it’s awful and masochistic to bake cake for your kid’s school birthday party while working your willpower to its end not to touch the frosting; it’s a test of dealing with frustration, putting it in perspective, coping with low energy in a demanding life pattern; it’s time-consuming in preparations and asocial because, apparently, all social things at work and at home are organized around food; it’s really boring if you’ve developed gourmet tastes; it’s a journey of confirming that this is my weakest physical and possibly psychological spot; it’s possibly demeaning in the eyes of others who are struggling on a daily basis with how their body, of whichever shape, is themselves and needs to be loved. But I’m tired of this game of constant guilt, damned if you do, damned if you don’t. I’m giving it my best shot, and if it saves me thinking about this for the next 10 months, at least, then it will have been worth it. If I can extinguish the desire to press delete whenever I look at pictures of myself, even if it’s only temporarily, it’s worth it. (Of course, it won’t be, given that, when I weighed 10 kilos less than today, I was desperate to find a gym where they know what you should do about your upper arms (that was perhaps around 21). ) But it turns out that there’s strength to be found in all positions on a spectrum, and today, I’m sticking by this decision: I caved in to society’s ruler – I’m a wimp on a diet.

 

obsolescenţă tehnologică

Mi-e groază că, într-o bună zi,

n-are să mai existe industrie de softuri

de transformat

diapozitivele din capul meu

în poze digitale;

că LP-urile sentimentale

n-au să mai găsească producător

de ace de pickup;

că pentru sutele de scrisori

pe care voi vrea cândva să le caligrafiez

cu mâna mea

nu va mai exista fabrică de peniţe

care să se potrivească la stiloul chinezesc

şi că cerneala se va fi abolit.

Mă tem că va veni o zi

în care voi fi lost in translation,

întrucât copiii mei vor fi fost prevăzuţi

cu un stick de memorie

cu port diferit

decât se folosea

pe vremea mea.

 

 

 

teme şi aiureli

1. De obicei, mă motivează să mi se dea o temă. Dar de data asta e nesuferit. Am de scris un articol despre Alice. Pe care l-am început de trei ori, din care un început depăşeşte deja limita maximă de caractere specificată în temă, dar nu ajunge nicăieri; dar n-am timp să fac niciun fel de cercetare cumsecade, urăsc să scriu remestecături, n-am nicio idee şi descopăr că amorul ăla infinit care mă făcea să vreau să disec fiecare virgulă s-a aplatizat mult – lucrarea de diplomă despre care spuneam, râzând, că o fac în mod terapeutic, ca să scap de Alice, a funcţionat perfect. Terapeutic, adică. Nu că nu-mi mai place, dar nu mă mai obsedează şi nu mă mai face să râsu-plânsu.

Şi pentru că am o temă şi am mult de lucru la muncă şi weekenduri şi seri pline, şi pentru mă consider disciplinată, mă simt oribil de vinovată că nu am terminat şi că se apropie data de predat şi că nu-i acord fiecare secundă pe care o pot rupe de altundeva. Şi deci nu scriu nici chestiile care mă preocupă cu adevărat, fiindcă e furt. De timp şi de energie de gândit. „Unchiule Charles, ce să fac?”

 

2. În mail mă aştepta un mesaj cu greşeli de ortografie care zicea că e de la o editură nou înfiinţată şi că ce frumos ar fi să public la ei un volum de poezii, că sunt mişto. Că le-a citit domnul cu pricina pe Bocancul literar (unde nu mi se vede adresa de mail nicăieri şi n-am nume). Suna intens ca la scrisoarea cu moştenirea nigeriană – flutură-i omului gărgăunii din cap şi ia-i banii (că adicătelea un număr anume de exemplare, jumate banii ei, jumate banii tu – ceea ce înţeleg că se practică, e drept, dar omul fript cu ciorbă de antreprenori belgomarocani suflă-n orice chestie care n-are sediu decât pe internet). Noroc că n-am visuri egotrippăriste şi că simţul ridicolului propriu nu-mi permite să mă simt măgulită de asemenea idei mai mult de 30 de secunde.

 

3. În ordinea de idei dintre cele două puncte anterioare – joaca de-a publicatul în lipsa organului format din biluţe chinezeşti de găsit calmul (deşi mă-ndoiesc că posesorii de facto ai organului cu pricina sunt calmabili aşa), am o vinovăţie în plus de mărturisit. N-am pus mâna să revizuiesc călina nici măcar un pic, deşi dacă ar fi să fac ceva cu ea vreodată, ar trebui s-o fac minimal prezentabilă. N-am timp. N-am timp nici măcar să jelesc că mă aflu, din nou, în punctul ăla al vieţii de care mă străduiam să mă scutur acum zece ani: cu mâna în scorbură, cu nucile în mână. Capacitatea omului de a se face prizonierul definitiv al propriilor imagini despre ce-şi doreşte este nelimitată. A acestui om, în orice caz.

 

vertigo 2

Breathe in,
the snowball is rolling
you can see the change coming
you can feel yourself falling,
breathe out.

Breathe in,
it’s been a long way up
to the elusive peak
you weren’t mindful of the ever steeper drop
breathe out.

Breathe in,
is this as good as it gets?
is this `happy`?
is fulfilment a backpack of worries and frets?
breathe out.

Breathe in,
stick your fingernails
into the shapeshifting reality
hold on to it tight, before it bails
out, breathe out.

 

Vertigo

Suntem prea mari ca să cădem, îţi spun,
ştiind însă din bancurile cu blonde
că ne putem sinucide sărind de pe tocuri,
- cu capu-n tavan nu-i nicio garanţie.

„Vai, sărmanele mele picioare”,
îmi spun, deşi ele n-au cum să cadă,
sunt bine împlântate în torentul de mâzgă lăcrămoasă
încă mai ştiu de unde-au venit.

E-o cuşcă aurită, îmi răspunzi,
nu poţi creşte şi nu poţi da-napoi,
în povestea asta
sticluţele n-ajută decât să uiţi
că eşti prea mare să cazi
şi destul de mic să te ia cu ameţeală.

 

blogul ca confesional

„an insufferable know-it-all”, cât de tare Hermione îmi defineşte momentele de ruşine că iar am vorbit prea apăsat, am tăiat cuvântul cuiva în goană, sperând în sinea mea să nu-i încurc prea rău, dar să zic totuşi şi eu… Că am râs prea cu poftă, când susceptibilitatea altuia ar putea să fi interpretat că… Că am căutat pe wikipedia sau pe imdb ca să-mi dovedesc dreptatea prin implicarea unui terţ într-o controversă irelevantă – dar dreptatea aia, când eşti „verschrikkelijke betweter”; oare de ce lucrurile care te compun şi te fac uneori folositor sunt totodată sursă de ruşine? Iar am păcătuit, părinte, iar nu mi-am văzut lungul nasului, a vorbit gura fără mine, am făcut un banc prea mult, m-am simţit prea în siguranţă şi mi-am imaginat că şi cei cu care convieţuiesc îmi împărtăşesc siguranţa şi că nu le pot face rău. Pare că totul e o negociere a unui punct de echilibru extrem de fragil între ce dai şi ce păstrezi, între ce crezi şi ce spui, între cine eşti şi cine vrei să fii, între munci, vieţi, relaţii, răspunderi, amoruri, vieţile altora… un gest în plus şi faci o zbârcă. Şi uneori o vezi în timp ce o faci, dar nu mai e loc de dres, şi dacă o admiţi, e ca o pată de grăsime pe care te apuci s-o ştergi cu şerveţelul – se face doar mai mare. Şi dac-ar fi să facem penitenţă realmente, ce, n-are dreptate Yusuf? Se aruncă chitara cu totul – se-nchide, în cazul ăsta, blogul, se tace cu adevărat. Doar că nu cred în penitenţa care neagă substanţa penitentului. Deci se înghite ruşinea cu linguriţa şi se merge mai departe. Sperând că ăia dragi o să ştie că „but she meant well”.

 

baia de culori

paintball joacă netul cu mine. mă împroaşcă cu vopsele colorate: albastru e informaţii noi, roşu e frica de a nu şti destul, galben e neputinţa de a schimba conţinuturile, verde e centrul care închide pe rând sursele de zgomot. vânătă, aflu într-una că trebuie să mă păzesc, dar să mă deschid, şi mă măzgălesc cu sentimente neadevărate de toate culorile. din timp în timp, pulsul se grăbeşte către interiorul unei pungi de hârtie: „şi dacă mă-nec în culoarea vântului turbat?”

 

comparing criterion lists

Everybody must have some memory of first dates/first periods spent together in some context or other in which they worked through some ridiculous (ad hoc for most people) made up checklists that would reveal their compatibility with the person they were interested in. You know, the „favourite actor”, „what will your future house look like?”, „best memory”, „favourite book” kind of conversations. The older the memory (the younger we were), the more importance the answers bore – the wrong musical affiliation was definitely a dealbreaker in highschool, whereas later on it could be seen as just a reservation, when all else „fit”. However, even at times when the answers weren’t that heavy anymore, some answers could make one win or lose. How much they were carved, at that point, on the mould of the perception you have of one another, how much they were meant to please, I cannot tell today. Although I’m sure that `Meryl Streep` won points, whereas the list of smokin’ hot sexy actresses we now also know to be valid would have lost points. Just as, somewhere in translation, `I never managed to finish that novel by Marquez, what was its name again…` was magically transformed in `I think Marquez is my favourite writer.` Or `Oh, you like Cohen. Is that the Canadian guy or the Belgian guy?` became a revelatory moment of `Absolutely, they are in the same drawer in my mind too!`. All in all, obviously, the criteria were deeper than the superficial questions, and what we knew was real was real with or without the scoreboard. Yet I cannot but wonder, 9 years later, why I abruptly changed my answer to the one serious question: „What is your greatest fear?” from the first impulse „Not being in control.” to the mild „No, actually, I think it’s being bored.” I’d make fun of my own bovarism if he hadn’t turned the radio a bit louder last weekend for „Is dit alles wat er is” (does it need translation, I wonder?).

 

dezordine

Mă întreb dacă în capul fiecărui om e la fel de dezordine ca la mine. Sau dacă cei la care dormitoarele arată impecabil îşi întreţin şi interiorul glăvatei cu aceeaşi scrupulozitate, asta făcând din mine un „slob” în general. Şi de data asta nu e vorba de incapacitatea de a ţine o agendă mentală sau scrisă şi de perpetuul nod în gât că am uitat să fac ceva important – subiectul ăsta e epuizat, mă tem. E vorba despre ordini mult mai fundamentale (ştiu că nu suportă grad de comparaţie, j’m'en fiche!). La mine în cap convieţuiesc straturi peste straturi de „adevăruri” despre ce simt şi/sau gândesc cu privire la anumite situaţii. Şi nu-i cred nicio secundă pe cei care jură că „ce-i în guşă şi-n căpuşă”, fiindcă ei fie a) fac rău orbeşte în numele principiului, suspendându-l apoi temporar când pagubele sunt prea mari, fie b) nu sunt conştienţi de straturile lor sau, mai rău, chiar n-au decât unul, ceea ce mi se pare tare simplu şi destul de egocentric, fie c) trăiesc într-un mod pe care încă n-am reuşit eu să-l concep (trebuie să ne recunoaştem tot timpul limitele!). Dar divaghez.
Straturile cele mai evidente sunt destul de strâns întrepătrunse, de-asta mi se şi pare aşa de dezordine – câteodată devine tare greu să aflu ce cred cu adevărat. Există un strat de „onderbuik gevoelens” (emoţii viscerale, să le traducem), în care există oameni pe care nu-i plac (fără motiv), există frici neţinute în frâu, există revolte ieftine eu-alţii, tot soiul de gogomănii inerente jeguleţului uman, dar care, pe de altă parte, nu se lasă negate în bloc – şi zice-se că nici nu-i sănătos. Stratul ăsta e făcut sandwich de două alte straturi – unul către afară, în care emoţiile astea sunt raţionalizate şi domesticite către „dar nu mi-a făcut niciodată niciun rău, nu există motive de ostilitate către X”; „dar dacă pun un pahar peste păianjen şi-l iau cu cartonul, pot să-l scot din casă fără să-l ating şi nu vreau să fiu cineva care se lasă dominat de bube-n cap”; „nu m-a pus nimeni, am făcut munca y pentru că am vrut eu şi nu pot să-i scot asta pe nas altcuiva [negare raţională a unui mod de a disfuncţiona (nu există? îl inventăm!) în care am crescut şi care nu poate fi dezrădăcinat]”. Sau, oare, ăsta e stratul de dedesubt şi nu cel de deasupra? Nu ştiu, ele par acelaşi lucru, dar se simt diferit. Exemplificând, dialogurile interioare curg în ”Ne vedem duminică cu x şi cu iubitul lui X, pe care [adevărul e că] nu-l agreez deloc, deşi [adevărul e că] nu mi-a făcut niciodată nimic, e un om la locul lui, uşor exagerat, dar bun ca pâinea caldă, etc, etc.” În care adevărul e şi stratul 1 (cum că n-aş acţiona niciodată pe baza emoţiilor viscerale, dar faptul că n-o fac îl resimt uneori ca ipocrit), şi 2 (dar, superficial, aşa simt), şi 3 (dar cine sunt se defineşte prin valorile xyz, ca atare emoţia n e invalidată). Iar 2 e adesea un adevăr de neocolit. Dar şi raţionalizarea lui e corectă. Do I make any sense?
Problema e că, pe principiul ăsta, poţi să ajungi la dileme de viaţă grave de tot – din care te salvează, în bună parte, ceea ce e acceptabil în lumea în care te învârţi. Fiindcă, slavă cerului, degeaba te bântuie riguros şi încăpăţânat câte-o fantasmă în condiţiile în care „do no (intentional) harm/do no harm knowingly” e atotputernic. Dar cum ştii dacă, cu totul independent de ce se întâmplă înafara ta şi de consecinţe, atunci când e vorba de sentimentele pe care construieşti, sentimentele reale se află în stratul cu cine eşti ca substanţă sau în cel uşor inflamabil şi egocentric căruia, la alţii, îi răspund partidele de extremă dreaptă? Pentru că adevărul e că…