Trebuie să scriu mai elegant textul. Şi am nevoie mare de-un ilustrator adevărat. Dar până atunci, ca să-mi fac curaj:
Călina era supărată. Pe lume şi pe viaţă. Era aşa de supărată, că mutra i se schimonosea îngrozitor de cum vorbeau cu ea mama sau tata – că să se spele, că să mănânce, că să-şi strângă jucăriile. Şi se punea pe urlat, cât o ţinea gura, deşi era fetiţă mare (aşa zicea mama). Dacă ar trebui s-o desenezi, cum ar arăta?
eu cred că ar arăta cam aşa:
Într-o zi, când mama tocmai o rugase să-şi facă ordine în cameră, Călina s-a supărat aşa de tare, că şi-a aruncat toate jucăriile pe scări în jos – şi le-a durut foarte tare. Aşa de tare că un bucătar de lemn şi-a rupt piciorul, un copăcel de plastic şi-a pierdut toate crengile şi unei păpuşi i s-a încâlcit tot părul. Şi fiindcă încă era supărată, Călina a măzgălit păpuşa pe faţă cu carioca. Dacă ai desena-o, cum ar arăta?
eu cred că ar arăta cam aşa:
Seara, jucările erau din nou aşezate frumos pe rafturi în camera Călinei. Călina a bătut întâi din picior în faţa mamei că nu vrea să se culce şi apoi, într-un târziu, a adormit. Păpuşa cu faţa murdară a şoptit către celelalte jucării: „Eu nu mai pot. Mie mi-a ajuns viaţa asta! Sunt urâtă şi plină de vânătăi! Trebuie să facem ceva!”. Şi ursuleţii de pluş au mormăit aprobator. Şi iepuraşii au dat din urechi că are dreptate. Şi bucătarul cu piciorul pansat cu bandă adezivă a clămpănit cu polonicul pe raft, ca şi cum ar fi făcut ordine în şedinţă. „Să facem ceva. Dar ce?”
Ursuleţul panda cel mai mic, preferatul Călinei, a îndrăznit: „Cel mai rău e că nu era aşa înainte. Nu înţeleg de ce e aşa de supărată.” Un trenuleţ i-a ţinut hangul: „Aşa e, şi eu îmi aduc aminte ce frumos ne jucam împreună. Înainte să-mi rupă roţile şi să-mi piardă locomotiva!”. O carte de poveşti a spus: „Da, ce bine era când Călina se bucura de pozele mele şi abia aştepta să-i citească mama o poveste! Acum sunt toată ferfeniţă!” şi a izbucnit într-un plâns foşnitor cu lacrimi de praf (cărţile n-au voie să plângă cu lacrimi de apă, că li se înmoaie paginile şi li se şterg rândurile).
Şi aşa, până spre dimineaţă, fiecare jucărie şi-a spus oful. Dar nu reuşiseră încă să se gândească la nimic de făcut. Când prin perdele începea să se zărească lumina zorilor, un ursuleţ mai mare adormi cu capul în piept şi alunecă un pic într-o parte. În cădere, îl împinse fără să vrea pe ursuleţul panda, care căzu de pe raft – drept în buzunarul rucsacului Călinei. Sunetul înfundat o trezi pe Călina, care o strigă pe mama să vină să o ia în patul mare. Şi adăugă „Azi nu merg la şcoală, nu?” „Ba sigur că da!”, îi răspunse mama. Ursuleţul panda suferi nişte zguduituri zdravene în buzunarul în care rămăsese ascuns, fiindcă eroina noastră dădu cu sete cu piciorul în rucsacul de şcoală. Dacă ar trebui să-l desenezi, cum ar arăta?
Eu cred că ar arăta cam aşa:
Dar, după o supărare scurtă, mama, tata şi Călina îşi mâncară micul dejun şi tata o duse pe Călina la şcoală cu maşina şi o lăsă la poartă. Ursuleţul panda rămase pitit în buzunarul rucsacului la prima oră şi aproape aţipi. Dar îl trezi clopoţelul care anunţa pauza şi apoi zgomotul din clasă. Se auzeau bufnituri, vâjâiau obiecte pe lângă rucsac şi, o dată sau de două ori, ursuleţului i se urcă stomacul drept în gât când rucsacul făcu câte un cerc rapid, ca un carusel, în jurul Călinei (aşa bănuia cel puţin ursuleţul). Din zgomotul amestecat de voci, panda auzi cum se desprindea un cântecel ritmat:
„Călina, măslina,
se plimbă cu maşina!”
Imediat se făcu însă linişte, fiindcă începea ora a doua. Ursuleţul era un pic îngrijorat, aşa că scoase capul din buzunarul rucsacului aşezat în bancă şi se trezi că o picătură caldă îi udă toată urechea dreaptă. Dacă l-ai desena, cum crezi că ar arăta?
Eu cred că ar arăta cam aşa:
Către sfârşitul orei, doamna o întrebă pe Călina ceva (ursuleţul nu înţelegea întrebările oamenilor mari) şi Călina se ridică în picioare şi tăcu mâlc. Din alte bănci se auziră râsete înfundate. Noroc că sună clopoţelul. Călina se aşeză la loc. Ursuleţul prinsese curaj, aşa că-şi iţi capul din bancă, să vadă ce fac copiii în pauză. De jur împrejurul băncii Călinei se adunaseră mai mulţi copii cu gurile hlizite până la urechi şi cântau:
Călina, bulina,
nu ştie nici să stingă lumina!
Cum crezi că arătau copiii?
Eu cred că ar arăta cam aşa:
Ursuleţul începuse să-nţeleagă. După-amiază, când ajunseră acasă, în timp ce Călina ţipa din răsputeri că nu vrea să-şi facă lecţiile, panda cel mic se dădu jos din buzunarul rucsacului pe nevăzute şi se ascunse printre jucării. Seara le povesti tuturor cum arată zilele Călinei la şcoală.
„Dacă am putea să-i facem să înceteze, Călina n-ar mai fi aşa de supărată.” – zise clovnul peticit de pe ultimul raft. „E foarte rău când râd alţii de tine fără să vrei.”
„Dar ce putem face?” întrebă păpuşa măzgălită pe faţă, pe care celelalte păpuşi o tratau cam urât de când nu mai era frumoasă. „Noi nu suntem decât nişte jucării! Părinţii ei trebuie să facă ceva, şi ei nici măcar nu ştiu!”
„Am o idee”, spuse cartea de poveşti, care se pricepea cel mai bine la vorbitul cu oamenii (mari şi mici).
Dimineaţă, pe măsuţa de la capul patului Călinei stăteau, unele peste altele, toate desenele pe care le-ai făcut tu în cartea asta. Mama veni s-o trezească pe Călina şi găsi teancul de foi de desen. În loc s-o pupe pe obraz pe Călina, ca de obicei, ca s-o facă să deschidă ochii, se întoarse tiptil către uşă şi coborî în bucătărie, să-i arate şi tatei desenele. Apoi veniră împreună sus şi zâmbiră trist din uşa camerei Călinei. Îi aduseră lapte cu ciocolată şi tartine la pat, ca în zilele când era bolnavă. Şi n-o trimiseră la şcoală, ci plecară cu ea de mână, fără rucsac. Din păcate, Călina nu luă cu ea nicio jucărie, aşa că nimeni nu ştie ce s-a întâmplat mai departe în ziua aceea. Jucăriile ştiu doar că, în săptămânile care-au urmat, Călina a devenit tot mai senină şi mai prietenoasă. Şi n-a mai tras iepuraşii tare de urechi, n-a mai dat de pământ cu caseta muzicală şi nici n-a mai rupt picioarele animalelor de plastic.
