about guilt… and shit

A colleague of mine told me at lunch that she thought I looked so zen about life in general that she thought she should adopt my attitude towards everything. Which sounded quite flattering, up to the point where she said she thought I was simply not thinking about certain problems (that she does/others do worry about) – which sounded as if my attitude was a bit silly and at best mildly irresponsible. But, in any case, if I did worry about the same things, then the zen was just a facade and her image of me was ruined .

Luckily, I trust her and, generally, people around me, therefore I didn’t get sucked into any kind of spiral of suspicion about what kind of implied judgment her comments may have contained. I just realised how differently people can value things. Because balance, to my mind, is not made of ignoring any kind of stimulus that might throw you off balance. And therefore ignoring stimuli doesn’t bestow any value upon one’s state of balance. Balance is taking in all the stimuli, thinking about what makes them powerful and choosing, in an as informed as possible manner (insert ten-line disclaimer here), which ones you allow to change your behaviours and which ones you stop fretting about. (Because, as far as I am concerned, balance is about managing comfort, angst, guilt and perhaps other little runaround cousins of theirs.)

Some decisions are easy: apparently worrying that somebody else makes less of an effort than yourself in a commonly run process is really time and energy-consuming for many people – I hardly ever bother thinking about it, except maybe when I fold a mountain of laundry – again. I realise though that it’s a matter of trust in the process partners and that trust works like a market force (I’ll have to think about this in more detail at some point – apparently people write whole dissertations about this ).

Worrying that you will get ill or that you should eat very healthy food so that you live longer is, again, something that doesn’t keep me on my toes. I’ll go with the mainstream in maintaining my body in functioning order, check everything regularly and take action when there are repairs to be done, just as I maintain the house, but, although I might feel guilty about things I eat for ecological reasons, I refuse to feel guilty about `feeding my body poison`. Foods will keep being processed, ingredients will change with the years, either I’ll get cancer or I won’t. But I’m not going to pay for the insurance daily and get it anyway, I don’t think it’s worth it.

Some decisions are hard: motherhood decisions are hard. Do I adopt an all-healthy diet for the kids? No. Am I irresponsible for not doing so? Do I cut the tv completely? No. Are they going to develop attention disorders from it? Do I teach them schooly stuff early? Not really. Aren’t they going to miss the headstart I had when I went to school reading fluently? Do I try to dam in the pink spree of my four-year old? No. Shouldn’t I stand at least a little bit more feministically in the matter? (all right, the last one is already discarded to the non-issues bin.) 

Also, womanhood decisions are sometimes hard. Do I work at how I look or do I try to accept myself, my age and my body as they are and be happy with that? Do I like who I have become or do I want to change as a person? Is this point in my life determined more by comfort or more by fulfilment (and then again, who says they can be told apart?)?

Political decisions are horribly hard. There is so much information to take in, so little time to deal with it before there’s more information, so many voices that should be listened to properly before dismissing, joining or splitting their message into usable and unusable bricks… Am I guilty for being partly an economic migrant? Do I have the right to protect myself by not reading the garbage or should I know it all in detail?

All these decisions, taken on a daily basis (do you use two or three sheets of toilet paper?) or for life, entail a plethora of feelings about who you are based on those decisions and about your human worth. The most common of these, in my case, is guilt. Which seems to never stop pouring from everywhere, even with so-called zen. I remembered twenty things, I forgot one birthday  (guilt). The children who came to my daughter’s birtday party didn’t actually eat sweets – ever (doubt and guilt). Guilt for consuming, guilt for ecological gestures that you couldn’t afford or simply didn’t have the time for, guilt for non-bio food, guilt for your economic status, guilt for the age of the car’s engine, guilt for ever watching tv, guilt for being broken by the time you get home and not feeling like a good roll over the floor with the kids, guilt about fishsticks, guilt about the fact that you felt good about doing a nice thing, therefore it’s not nice anymre, because it’s not selfless – and it spirals slowly into the absurd.

Balance is being a witch from Discworld (I really loved this image): you learn to balance the pain (or guilt) into a big ball and pour it into something else. One day at a time. And this is why trying to achieve balance is, to me, more valuable than many other things – because you get to live and experience and learn from all the shit, but you do your best not to put it on others.

 

teme şi aiureli

1. De obicei, mă motivează să mi se dea o temă. Dar de data asta e nesuferit. Am de scris un articol despre Alice. Pe care l-am început de trei ori, din care un început depăşeşte deja limita maximă de caractere specificată în temă, dar nu ajunge nicăieri; dar n-am timp să fac niciun fel de cercetare cumsecade, urăsc să scriu remestecături, n-am nicio idee şi descopăr că amorul ăla infinit care mă făcea să vreau să disec fiecare virgulă s-a aplatizat mult – lucrarea de diplomă despre care spuneam, râzând, că o fac în mod terapeutic, ca să scap de Alice, a funcţionat perfect. Terapeutic, adică. Nu că nu-mi mai place, dar nu mă mai obsedează şi nu mă mai face să râsu-plânsu.

Şi pentru că am o temă şi am mult de lucru la muncă şi weekenduri şi seri pline, şi pentru mă consider disciplinată, mă simt oribil de vinovată că nu am terminat şi că se apropie data de predat şi că nu-i acord fiecare secundă pe care o pot rupe de altundeva. Şi deci nu scriu nici chestiile care mă preocupă cu adevărat, fiindcă e furt. De timp şi de energie de gândit. „Unchiule Charles, ce să fac?”

 

2. În mail mă aştepta un mesaj cu greşeli de ortografie care zicea că e de la o editură nou înfiinţată şi că ce frumos ar fi să public la ei un volum de poezii, că sunt mişto. Că le-a citit domnul cu pricina pe Bocancul literar (unde nu mi se vede adresa de mail nicăieri şi n-am nume). Suna intens ca la scrisoarea cu moştenirea nigeriană – flutură-i omului gărgăunii din cap şi ia-i banii (că adicătelea un număr anume de exemplare, jumate banii ei, jumate banii tu – ceea ce înţeleg că se practică, e drept, dar omul fript cu ciorbă de antreprenori belgomarocani suflă-n orice chestie care n-are sediu decât pe internet). Noroc că n-am visuri egotrippăriste şi că simţul ridicolului propriu nu-mi permite să mă simt măgulită de asemenea idei mai mult de 30 de secunde.

 

3. În ordinea de idei dintre cele două puncte anterioare – joaca de-a publicatul în lipsa organului format din biluţe chinezeşti de găsit calmul (deşi mă-ndoiesc că posesorii de facto ai organului cu pricina sunt calmabili aşa), am o vinovăţie în plus de mărturisit. N-am pus mâna să revizuiesc călina nici măcar un pic, deşi dacă ar fi să fac ceva cu ea vreodată, ar trebui s-o fac minimal prezentabilă. N-am timp. N-am timp nici măcar să jelesc că mă aflu, din nou, în punctul ăla al vieţii de care mă străduiam să mă scutur acum zece ani: cu mâna în scorbură, cu nucile în mână. Capacitatea omului de a se face prizonierul definitiv al propriilor imagini despre ce-şi doreşte este nelimitată. A acestui om, în orice caz.

 

musings on thought systems

I am (almost) full of admiration for people who can take a very clearly definite position in the world. In connection to… well, pretty much everything social. It seems that they have to be either very, very intelligent (as in, they have thought of everything that plays a part in every single equation of their world model and made up their minds) or else, and I’m trying really hard not to make this sound mean, but… quite misguided.
While trying to decide how I feel (think) about all sorts of social topics, I have come accross the same type of mind-numbing complexity.
For instance, on one side of the possible ideological field, it seems very well-intended to want to change skewed relations in society in order to give people who are being treated unfairly a better chance to realise their potential – yet that means that a) the efforts of the people who have managed to overcome the income crookedness/glass ceiling/education gap/ (fill in any of tens of topics divided along this line) become irrelevant the minute the rules change; b) that the stimulus (for people on both sides of the normal distribution) to make any effort gets seriously reduced – and people are nothing if not lazy; c) that, eventually, excellence levels out. It’s hardly worth illustrating this point with politics, therefore I’ll depict this puzzlement of mine within other topics of potential interest. I read this post the other day which, to me (and I apologise for the need for labels), falls under `feminism`. And I felt, for one part, as if I was ready to stand on a barricade for the right to behave like a girl, to accept one’s emotions and live one’s – socially successful – life within the framework of one’s own gender (and nevermind, for the purpose of this discussion, how much of that is social anyway). Yes, it felt unfair and crooked that you’d have to `man up` about everything („stel je niet aan”, „nu-ţi pişa ochii”) instead of being allowed to be in tune with yourself. Yet, for another part, it seemed as if, if that rule changed, then half of how I, personally, and many women with me, define themselves would become worthless. The ability to play `as men` and to perform within the crooked framework – it would be irrelevant as soon as everything got redefined to make the playing field level. As for what it would all look like as soon as we structurally embraced emotionality, I dare not formulate any thoughts on that matter…
Another example: University entrance exams – in my generation, they were still the rule. Luckily, Romania still being a postcommunist country, the divide between extreme incomes had not yet systematically become so large that some would always be able to get preparation for a superior education and some never (although I am sure there will always have been people in whose horizon of expectation school didn’t play a part to begin with). It was, quite often, a matter of working hard (or at least, so it felt). People whose parents earned little worked extra hard, without private lessons, to pass this entrance exam. And there were fewer places. Today, everyone is welcome, on the basis of their highschool exams (SAT-like) and a tuition fee. Democratisation, in a way, although there are much fewer scholarship places and much more tax places – more students in general (because more people should be schooled), but also more students that can afford it without particularly having to make a dramatic effort. And yes, although the system of the small elite may be unfair, it seems unfair to one who couldn’t afford many things, but went to university in a time when it was a bitter struggle to get in, that their diploma is worth much less, through sheer inflation.

This is not, by the way, a post about rather sympathising with right (see, I said it, it seems impossible to get out of the left-right paradigm, however much you try). On the other end of the ideological paradigm, it makes perfect sense to me to assume that people will be more motivated to produce and make an effort when they embrace their self-centeredness – therefore a liberal economic and social system based on people’s self-driven `pursuit of happiness` sounds correct to me. But then, again, there have to be some rules so that one’s freedom shouldn’t impede on someone else’s freedom. And that’s where I start seeing flaws on this side as well: a) it is difficult to make sure that the freedom of people with more resources doesn’t become more important than the freedom of those with few resources – because man is nothing if not corruptible, especially when distribution of wealth becomes very skewed; b) this sort of system, without in-built (and therefore, unfortunately, state-built) holdbacks, will always choose money over quality of life – on a societal level: there is always the question of how economic motivation stops being the motivation of gaining a certain quality of life – because, well, in the process of attaining it, you relinquish the momentary quality of life (you hardly see your kids, due to the long hours you have to put in to pay for the dream-house that you hardly live in) and after a certain ceiling of wealth, the accumulation no longer simply sustains the very high standard of life, but becomes self-driven – because man is nothing if not greedy, as well; c) not everything is as profitable and therefore the market system reduces potentialities because not enough people are interested in them, although the input of different points of view/cultural products/niches may be very fertile for the evolution of the mainstream – it’s as if you chose (oh wait, that has already happened!) sweet corn as the corn that everybody likes and stopped producing regular corn other than for livestock, thereby losing large portions of food culture relying on a taste that isn’t there anymore, sweetening `general preference` in a way that subsequently requires the sweetening of all sorts of other varieties of food and – oh, surprise! falling into the pit of a structural body weight problem; d) not all external effects can be quantified, therefore the market system overuses resources… and, of course, one can go on for a long time. (I know, by this point it really is purely political ) .
Coming back to where I started: I can very well imagine society as an organism that needs persuasions the way our body needs hormones. THe moetaphor is, to spell it out, that a group of people of one persuasion is an organ secreting a cetain type of hormone and, on the big scale of things, hormones keep each other in balance – right-wing governments follow left-wing governments, some push one way, some the other, public opinion on… say, body image gets formed at the intersection of beauty industry-generated models and people militating to step away from photoshop representation of bodies and so on. It seems fair enough, if that’s how you represent the whole thing in your mind, to strategically pick a place to stand in one organ or another because you feel it needs reinforcement. But there are so many unquestioned, well-rooted beliefs in our heads that it seems to me almost impossible to make a well-informed choice on this matter – and sometimes on any matter. And then I wonder (especially at times when the level of alert in the world reached boiling point) – does any single neuron of this organism-thingy know, at any given time, how it ought to work? Is there anyone with a firm position about everything which is actually based on something?

 

full time work, OPOL and unintended bilingualism experiments

Thanks to one of my daily reads (even when she doesn’t post daily), I have decided to write my two cents for the

Although we practise raising our children bilingual and finding the right balance in the linguistic input has been occupying my mind for a few years, I haven’t written about it much. It was among the things about which I had read a lot and theory seemed to work much better than practice. Or my practice of it, anyway.
With our first daughter we started, in theory (without calling it anything in particular), following the one parent one language method. However, the home language would be Dutch, therefore I would code-switch a lot. And, when tired, I would stop switching back to Romanian for the benefit of an infant. Or later, I would be speaking Dutch to her in the park to make sure parents around were aware of what I was saying (you know the multidirectional type of communication of the type `we’ll get on that swing as soon as the little boy/girl finishes playing` co-aimed at stating one’s own waiting status). And there were the songs and the books, which, because dad would be home after the end of the bedtime ritual, I would read and sing in either Dutch or Romanian, according to the chosen book. And I was working fulltime by her seventh month, therefore I would only see her for a couple of hours a day. And then there was daycare, where everything was in Dutch. No wonder Dutch was the dominant language. However, apparently my input was not as reduced as I guiltily thought, because she could understand Romanian, although very few words came out.
When number two was on the way, we made up our minds – life was way too hectic with two full-time jobs that couldn’t be either reduced or given up. We chose for an au-pair. A Romanian speaking au-pair, obviously (of whom, I have to add, we shall think, even after she leaves, as family). The Romanian of our first daughter improved drastically, up to the point of completely switching from one language to the other with different persons, one year later. The youngest grew up more in Romanian than anything else, but with Dutch input from her dad, her sister and grandpa and grandma.
Of course, they are two different children. Of course, they have different abilities and interests, not to speak of the whole first child/second child psychology which makes our first want to slow down all growth and the second accelerate everything a millionfold. Still, that said, this unintended experiment – with uncomparable subjects – yielded some amusing, though intuitively explicable, results. Our oldest now speaks exclusively Romanian to the aupair, my mom and switches back and forth with me, according to how consistent I am myself (which also improved a lot since the aupair is here). She produces gorgeous instances of acquisition of rules, like placing the generic genitive marker even after her full name (“Maria Sara-lui”) but generally, you can hear her translating from Dutch as if Romanian is a learned, new language. I suppose this will no longer be the case after a while (if exposure to this degree remains the case), but I am intrigued by the process – although there is no “final” theory on how we learn languages, I tended to believe that, at early ages (M is not yet 4), language was acquired as a linguistic expression/conceptual element whole, even bilingually, and not by placing different linguistic forms on the concepts one has stored through another language. But then again, maybe even at early ages, there is such a thing as successive bilingualism.
The surprise is probably enhanced by the youngest – who is, as far as we can tell, at not yet two, a rather balanced simultaneous bilingual. Het utterances in both languages are impressively correct for her age – and she switches before parents! I was in awe last night when dad said something to her in his Dutchy Romanian (“Vreau pupici?” – “Do I want kisses” instead of “do you…”) and she answered it serenely with the equivalent in Dutch (“Ik wil niet kusjes!” – ok, ok, it was not the correct “ik wil geen”, but she’s still 22 months and I’m a bragging mom ! ).
I wonder what things will look like two years from now, when H, the youngest, will also be immersed in the school system. Will this `headstart` in Romanian keep? Will M become more fluent in Romanian and the difference between the girls will dissipate? We shall see. So far, I can only say that, for the situation of one parent of a different language immersed in a monolingual context (same linguistic context for other parent/interparent communication/social contact). I’m voting for the intensification of the input by either choice of aupair or import of a family member . It works like a charm.

 

baia de culori

paintball joacă netul cu mine. mă împroaşcă cu vopsele colorate: albastru e informaţii noi, roşu e frica de a nu şti destul, galben e neputinţa de a schimba conţinuturile, verde e centrul care închide pe rând sursele de zgomot. vânătă, aflu într-una că trebuie să mă păzesc, dar să mă deschid, şi mă măzgălesc cu sentimente neadevărate de toate culorile. din timp în timp, pulsul se grăbeşte către interiorul unei pungi de hârtie: „şi dacă mă-nec în culoarea vântului turbat?”

 

dezordine

Mă întreb dacă în capul fiecărui om e la fel de dezordine ca la mine. Sau dacă cei la care dormitoarele arată impecabil îşi întreţin şi interiorul glăvatei cu aceeaşi scrupulozitate, asta făcând din mine un „slob” în general. Şi de data asta nu e vorba de incapacitatea de a ţine o agendă mentală sau scrisă şi de perpetuul nod în gât că am uitat să fac ceva important – subiectul ăsta e epuizat, mă tem. E vorba despre ordini mult mai fundamentale (ştiu că nu suportă grad de comparaţie, j’m'en fiche!). La mine în cap convieţuiesc straturi peste straturi de „adevăruri” despre ce simt şi/sau gândesc cu privire la anumite situaţii. Şi nu-i cred nicio secundă pe cei care jură că „ce-i în guşă şi-n căpuşă”, fiindcă ei fie a) fac rău orbeşte în numele principiului, suspendându-l apoi temporar când pagubele sunt prea mari, fie b) nu sunt conştienţi de straturile lor sau, mai rău, chiar n-au decât unul, ceea ce mi se pare tare simplu şi destul de egocentric, fie c) trăiesc într-un mod pe care încă n-am reuşit eu să-l concep (trebuie să ne recunoaştem tot timpul limitele!). Dar divaghez.
Straturile cele mai evidente sunt destul de strâns întrepătrunse, de-asta mi se şi pare aşa de dezordine – câteodată devine tare greu să aflu ce cred cu adevărat. Există un strat de „onderbuik gevoelens” (emoţii viscerale, să le traducem), în care există oameni pe care nu-i plac (fără motiv), există frici neţinute în frâu, există revolte ieftine eu-alţii, tot soiul de gogomănii inerente jeguleţului uman, dar care, pe de altă parte, nu se lasă negate în bloc – şi zice-se că nici nu-i sănătos. Stratul ăsta e făcut sandwich de două alte straturi – unul către afară, în care emoţiile astea sunt raţionalizate şi domesticite către „dar nu mi-a făcut niciodată niciun rău, nu există motive de ostilitate către X”; „dar dacă pun un pahar peste păianjen şi-l iau cu cartonul, pot să-l scot din casă fără să-l ating şi nu vreau să fiu cineva care se lasă dominat de bube-n cap”; „nu m-a pus nimeni, am făcut munca y pentru că am vrut eu şi nu pot să-i scot asta pe nas altcuiva [negare raţională a unui mod de a disfuncţiona (nu există? îl inventăm!) în care am crescut şi care nu poate fi dezrădăcinat]”. Sau, oare, ăsta e stratul de dedesubt şi nu cel de deasupra? Nu ştiu, ele par acelaşi lucru, dar se simt diferit. Exemplificând, dialogurile interioare curg în ”Ne vedem duminică cu x şi cu iubitul lui X, pe care [adevărul e că] nu-l agreez deloc, deşi [adevărul e că] nu mi-a făcut niciodată nimic, e un om la locul lui, uşor exagerat, dar bun ca pâinea caldă, etc, etc.” În care adevărul e şi stratul 1 (cum că n-aş acţiona niciodată pe baza emoţiilor viscerale, dar faptul că n-o fac îl resimt uneori ca ipocrit), şi 2 (dar, superficial, aşa simt), şi 3 (dar cine sunt se defineşte prin valorile xyz, ca atare emoţia n e invalidată). Iar 2 e adesea un adevăr de neocolit. Dar şi raţionalizarea lui e corectă. Do I make any sense?
Problema e că, pe principiul ăsta, poţi să ajungi la dileme de viaţă grave de tot – din care te salvează, în bună parte, ceea ce e acceptabil în lumea în care te învârţi. Fiindcă, slavă cerului, degeaba te bântuie riguros şi încăpăţânat câte-o fantasmă în condiţiile în care „do no (intentional) harm/do no harm knowingly” e atotputernic. Dar cum ştii dacă, cu totul independent de ce se întâmplă înafara ta şi de consecinţe, atunci când e vorba de sentimentele pe care construieşti, sentimentele reale se află în stratul cu cine eşti ca substanţă sau în cel uşor inflamabil şi egocentric căruia, la alţii, îi răspund partidele de extremă dreaptă? Pentru că adevărul e că…

 

despre tabieturi şi vinovăţii

Fragmente de judecăţi ale altora mă pun pe gânduri (aproape imediat după descoperirea că ele sapă instantaneu câte un puţ proaspăt către apa freatică inepuizabilă a vinovăţiei, dar asta e altă poveste). Fragmentul de azi zicea că o contribuţie la oconferinţă a vorbit despre „how city space is for living and is diminished the more it is commodified”. În lipsă de mai multe informaţii despre povestea omului respectiv şi de context, nici nu mă zbat să citez sursa – ideea era doar că ups! commodification diminishes space meant for living??? Desigur, obiectele care-ţi fac viaţa mai simplă ţi-o şi complică în acelaşi timp, decorativul cere timp de întreţinere, mai mult spaţiu personal înseamnă mai puţin spaţiu public, construitul distruge sălbaticul, consumul de obiecte proprii reduce necesitatea obiectelor comune (aşa cum o dovedeşte leagănul din grădină, ba chiar suplimentarea absolută pe care o vom opera săptămâna viitoare, punând o cutie de nisip în curte ca să putem zăcea la domiciliu cu o bere în mână, ceea ce va dezrădăcina aproape de tot nevoia să socializăm cumva în parc). Sunt o mulţime de argumente pe care le pot găsi fără prea mare efort în sprijinul tezei (precizez din nou, decupate din context) care mi-a dat temă de meditaţie.
Pe de altă parte, însă, pe măsură ce trece timpul îmi îmbrăţişez tot mai tare burghezia, dreptul de a face lucrurile aşa cum îmi face plăcere să le fac, tabieturile. Dacă îmi folosesc frecvent bicicleta, mi se pare că am motive întemeiate să am o bicicletă cumsecade, care să nu trebuiască reparată o dată la două săptămâni. Şi deci cumpăr una mai bună-mai scumpă. Dacă standardul în casă e să azvârlim pantofii la uşa sufrageriei, fiindcă aşa e cel mai la îndemână, visez să pun un dulap de pantofi exact în locul unde ar fi zvârliţi oricum – şansa să şi stea în dulap şi să fie ordine la modul ăsta e mult mai mare decât cea de a schimba obiceiurile şi a inventa noi comportamente prin care pantofii sunt lăsaţi în hol işi tot poporul îşi pune papuci în picioare. Dacă ne place să gătim şi e ceva ce facem des, am pus mai mult preţ pe bucătărie decât pe alte chestii din casă şi am organizat-o cât mai mult aşa cum ne e nouă practic. Nu e deloc necesar ca totul să fie exact-aşa-cum-ai-visat. Însă în operaţiile recurente, comoditatea scuteşte, din punctul meu de vedere, în primul rând timp – şi timpul e lucrul care ne lipseşte cel mai tare. Desigur, am putea opta pentru ieşirea din rat-race şi pentru „downsizing” – ambele concepte fiind foarte la modă, deşi cel mai adesea mai mult „pe hârtie” (oare când o să se transforme expresia asta în „pe monitor”?): să lucrăm part-time, să stăm undeva (mult) mai mic, să avem mai puţine obiecte şi să ne spălăm vasele în lighean, cu cât mai puţină apă posibil. Să-i învăţăm pe copii că nu au nevoie de toate gogomăniile pe care le au. Să mergem la pădure şi să ne jucăm cu beţe în loc să mergem în parcul hiperamenajat din nordul oraşului, unde copiii pot să ţopăie în fântâni şi să construiască castele de nisip cu leagăne-excavatoare şi să se dea în balansoare prin care curge apă (O, Doamne, dacă i-ar vedea bunica pe copiii îmbrăcaţi în hăinuţe şic plini de nisip ud până-n ochi, ar face apoplexie!). Însă nu cred că drumul către o lume cu o amprentă mai mică a construitului (şi, sper eu, cu o fântână mai puţin productivă a vinovăţiei personale) trece neapărat prin alegerea între confortul propriu şi responsabilitatea faţă de societate/mediu. Nu cred că parcul exclude pădurea şi că entuziasmul pentru inovaţia în materie de confort urban se opune bucuriei campatului cu doar un cort, un briceag şi două salteluţe. Cred că este absolut posibil să creăm spaţii urbane care să se bazeze pe multifuncţionalitate şi pe mai puţin, dar mai deştept, atât pentru om, cât şi pentru grup. Şi cred că trendul ăsta e oricum pe val, dacă mă uit la iphone (pe care mi-l doresc cum nu mi-am dorit niciodată un aparat în viaţa mea, în principal ca să arunc/dau şase aparate diferite care funcţionează pe sfert sau pe ducă) sau la obiectul pe care-l folosim drept cărucior dublu/remorcă de bicicletă. (Sinceră să fiu, sper din tot sufletul că aşa va fi, fiindcă, de pildă, simplul plecat de acasă cu copiii e ridicol ca obiecte cărate dacă ieşirea durează mai mult de două ore). Cred că şi consumul, şi confortul, pot fi folosite (aşa cum cred că singurul voluntariat durabil este cel în care voluntarii fac ceva fiindcă le place lor, nu împotriva naturii proprii, exclusiv pentru o cauză). Te pomeneşti că asta e o nouă formă de idealism ?

 

lucru manual

Fiecare stâlp ori ţăruş
din fundaţie
e acolo graţie
mie.
Că i-am pus cu mâna mea sau doar i-am acceptat
e irelevant – ţăruşii sunt un dat.
Fiecare cărămidă sau piatră de râu
a zidului
e pusă cu buna ştiinţă a individului
adică a mea.
De am văzut la timp că-i strâmb
şi-am zis „merge şi-aşa”
e problema mea.
Fiecare ţiglă
a acoperişului
e definitivarea învelişului
în care mi-am visat siguranţa
iar clanţa
cu care am tras uşa
e înşurubată cu mâna mea,
dibace au ba.

Mândră mi-s
de edificiul la care-am trudit.
Nu se vede cât m-am spetit.
Nu se vede decât
că-s singura de vină
că a ieşit urât.

 

sleur

Onder alledaagse handelingen
de stille rilling
van verdrongen ontevredenheid,

Onder effen conversatiestem
de kille stroom
van onverschilligheid,

Onder elke middelmatige dag
de verwachting
van een niet-gebeurde werkelijkheid,

Onder gepraat over plannen
de voorstelling
van verder verschoven vermoeidheid.

Ik dacht dat ik – dat jij – gelukkig was, mijn liefde,
maar daaronder
daaronder
kan ik niet liegen. Je lijdt.

 

leapşă cercetătoare cu poveşti

(la care am ajuns din blog în blog)

1. Ați citit/vi s-au citit povești sau basme în copilărie?
Poate chiar ceva românesc? Ce titluri vă amintiți sau v-au rămas dragi?

Mi s-au citit, am ascultat şi am citit cu ochişorii proprii basme de aici până-n fundul Chinei. Văd coperţi în rafturi întregi, de la coperta îmbrăcată în hârtie verde a „Zînelor din Valea Cerbului” (Nestor Urechia, dacă nu mă înşel) la cea albă cu schiţe cărămizii a poveştilor englezeşti, de la coperta galbenă a lui Apolodor, că tot l-a readus în modă Ada, până la cele negre ale celor două volume tocite grav de „Din marile legende ale lumii”, de la Micul Prinţ (căruia nu merită să-i mai descriu coperta) la Alice, de la Habarnam la Hauff, de la Grimm la poveştile chinezeşti, de la teancul albastru de 101 de nopţi până la raftul de poveşti nemuritoare de la biblioteca unde păstorea bunica. Toate mi-au rămas dragi şi abia aştept să le dau mai departe.

2. Credeți că au avut vreun rol
în dezvoltarea voastră, încă din copilărie, ca viitor adult?
Neîndoielnic, cred că basmele sunt o cărămidă esenţială.

3. Sunteți de părere că fenomenul povestitului, mai ales în mediul familial,
are o funcție importantă în educarea copilului încă de la vârste fragede?
(Mai) dezvoltă acesta anumite legături între membri
și transmite valori morale elementare pentru educarea unui copil?

Hmmm – al cititului sau al povestitului din memorie? Că povestitul cel frumos, tradiţional, „transmiterea pe cale orală” la noi cel puţin e cam pe moarte. Suportul vizual pare esenţial pentru copiii mei. Dar da, sunt convinsă că împărtăşirea poveştii leagă generaţiile între ele. Şi transmite valori – nu ştiu în ce măsură ele sunt caracterizate în primul rând de „moralitate”, adică nu cred că basmele mai condiţionează copiii pe paradigma bine răsplătit/rău pedepsit, ci transmit în principal valorile cu care le investesc părinţii.

4. Citiți/ați citi povești copiilor dumneavoastră?
Ați alege povești românești, basme din repertoriul internațional
sau cele mai noi cărți pentru copii de pe piață?

Citim în fiecare seară şi de nşpe ori pe zi. Şi alegem şi una, şi alta – deocamdată sunt oricum cam mici şi cărţuliile mici cu poze multe sunt cele mai practice.

5. O carte inainte de culcare sau un desen animat?

Un desen animat peste zi, în sufragerie. Înainte de culcare, o carte, în braţe la mama sau la tata, în cameră. Sunt ritualuri diferite, pentru mine.

6. Credeți că o poveste “din carte” stimulează mai mult imaginația unui copil
și simțul său etic elementar decât alte metode care implică povești?
*În ce măsură vi se par nepotrivite sau marcante pentru un copil
scenele de violență din basme (fie ele românești sau nu)?
Ar trebui ele “îndulcite” sau păstrate așa cum au fost create inițial?

Multe întrebări într-una. Da, cred că o poveste în care trebuie să adaugi nuanţele de culoare, drumurile, interioarele etc. stimulează mai mult imaginaţia decât desenul animat care ţi le dă pe toate mură-n gură. Nu ştiu însă în ce măsură povestea stimulează mai mult simţul etic decât o altă formă de naraţiune cu suport vizual sau auditiv. De ce-ar fi aşa?
Cât despre scenele de violenţă, încă n-am reuşit să îmi precizez poziţia. Îi citesc Mariei scena finală din trei purceluşi, cu lupul care fierbe în ceaun, fără să-i explic că lupul moare, dar şi fără să recurg la artificii narative – cred că deocamdată am suspendat decizia, ceea ce implică mai degrabă păstrarea formei standard şi opţiunea de a clarifica mai încolo cum e cu violenţa… S-ar putea să fie o laşitate, dar pe de altă parte, nu mi se pare nici oportun să expun copiii unor naraţiuni făcute exclusiv din puf. Încurcată treabă, trebuie să mai citesc.