adrenalina lipsei

Câteodată depăşeşti fără să vrei cantitatea de cafea recomandabilă – fiindcă eşti încă chior de oboseală şi ai treabă care nu poate aştepta, sau fiindcă e bună, sau fiindcă eşti aşa de somnoros încât îţi torni automat încă o cană înainte ca cele două dinainte să-şi fi făcut efectul. Şi te trezeşti (îhî!) cu inima în gât, cu surogatul de adrenalină panicând în locul creierului tău, cu un gâfâit surd şi animal care, preţ de câteva minute, pune stăpânire pe tot ce e rezonabil şi rutinier şi confortabil. Recognoscibil, nu? (mă rog, beutorii exclusiv de ceai verde s-ar putea să se uite la mine cu ochii uşor goi şi să se-ntrebe despre ce vorbesc). Însă nu-i o metaforă de data asta. De la o vreme, fie asociat, fie cu totul independent de cafeaua de peste limita de toleranţă, pseudoatacul de panică preia câte un minuţel controlul. WTF fac eu aici? Waar ben ik mee bezig? Şi dacă nu-i rost de găsit niciun fel de magie de niciun fel (asta cu magia personală vine dintr-un articol de blog aşa de american-motivaţional că nu merită citat)? Dacă cumva asta e tot, o sumă de preocupări mediocre, lipsite de orice strălucire deosebită şi de orice pasiune, în care în loc să habar n-ai încotro te îndrepţi şi să faci pe tine de frică, ştii cu precizie că totul e gata determinat şi asta e şi mai deprimant decât neştiutul. Cum o cheamă pe bătaia asta de inimă? midlife crisis? păi… deja?

 

plecăciune umilă reloaded

Se pare că în ultima vreme ori citesc zarzavat, ori dau peste mine clasicele rămase pe dinafară pe vremea când oricum n-aş fi priceput mare brânză - pe vremea când spaima şi interogarea de la 1984 rămânea una mai degrabă formală, de confirmare a conformităţii. După mult întârziatul mankurt, am aflat cuvântul soma abia acum patru zile… ca şi cum trebuia să-mi pice în poală exact în momentul în care începusem să mă-ntreb mai serios despre rolul confortului în cum ne construim vieţile. Nu pot să zic că m-a dat pe spate ca roman, ba chiar narativ mi s-a părut cuţu şchiop, dar ca reductio ad absurdum, într-o epocă în care s-a tăiat fumatul, se dau reclame în buclă despre câte legume/fructe să mănânci, se face marketing pentru sutiene şi bikini pentru copiii de 8-9 ani, grăsimea e o stigmă tot mai mare… brrrr…

 

bucuriile mici

Ce bine că pot

Să mă tac făr’ să mă prefac

Să mă tic fără să mă stric

Să mă toc făr’ să mă sufoc.

Ce bine că ştii

Să mă mustri-atunci când mă îmbii

Să-mi spui pas dându-mi totuşi nas

Să-mi laşi loc să nu dau în foc.

Ce minunat, minunat

Că-mi trebuieşti rezonabil şi cumpătat

Că piticii din ţeastă s-au maturizat

Că-mi trebuie doar trebuitul, şi ăla moderat.

Dar cel mai şi cel mai bine

Ar fi să reuşeşti (alt tu, cel generic) să-ţi ascunzi

Cât mai ai de cărat sacii ăştia cu tine.

- Care saci? Nu cumva mă confunzi?

 

teme şi aiureli

1. De obicei, mă motivează să mi se dea o temă. Dar de data asta e nesuferit. Am de scris un articol despre Alice. Pe care l-am început de trei ori, din care un început depăşeşte deja limita maximă de caractere specificată în temă, dar nu ajunge nicăieri; dar n-am timp să fac niciun fel de cercetare cumsecade, urăsc să scriu remestecături, n-am nicio idee şi descopăr că amorul ăla infinit care mă făcea să vreau să disec fiecare virgulă s-a aplatizat mult – lucrarea de diplomă despre care spuneam, râzând, că o fac în mod terapeutic, ca să scap de Alice, a funcţionat perfect. Terapeutic, adică. Nu că nu-mi mai place, dar nu mă mai obsedează şi nu mă mai face să râsu-plânsu.

Şi pentru că am o temă şi am mult de lucru la muncă şi weekenduri şi seri pline, şi pentru mă consider disciplinată, mă simt oribil de vinovată că nu am terminat şi că se apropie data de predat şi că nu-i acord fiecare secundă pe care o pot rupe de altundeva. Şi deci nu scriu nici chestiile care mă preocupă cu adevărat, fiindcă e furt. De timp şi de energie de gândit. „Unchiule Charles, ce să fac?”

 

2. În mail mă aştepta un mesaj cu greşeli de ortografie care zicea că e de la o editură nou înfiinţată şi că ce frumos ar fi să public la ei un volum de poezii, că sunt mişto. Că le-a citit domnul cu pricina pe Bocancul literar (unde nu mi se vede adresa de mail nicăieri şi n-am nume). Suna intens ca la scrisoarea cu moştenirea nigeriană – flutură-i omului gărgăunii din cap şi ia-i banii (că adicătelea un număr anume de exemplare, jumate banii ei, jumate banii tu – ceea ce înţeleg că se practică, e drept, dar omul fript cu ciorbă de antreprenori belgomarocani suflă-n orice chestie care n-are sediu decât pe internet). Noroc că n-am visuri egotrippăriste şi că simţul ridicolului propriu nu-mi permite să mă simt măgulită de asemenea idei mai mult de 30 de secunde.

 

3. În ordinea de idei dintre cele două puncte anterioare – joaca de-a publicatul în lipsa organului format din biluţe chinezeşti de găsit calmul (deşi mă-ndoiesc că posesorii de facto ai organului cu pricina sunt calmabili aşa), am o vinovăţie în plus de mărturisit. N-am pus mâna să revizuiesc călina nici măcar un pic, deşi dacă ar fi să fac ceva cu ea vreodată, ar trebui s-o fac minimal prezentabilă. N-am timp. N-am timp nici măcar să jelesc că mă aflu, din nou, în punctul ăla al vieţii de care mă străduiam să mă scutur acum zece ani: cu mâna în scorbură, cu nucile în mână. Capacitatea omului de a se face prizonierul definitiv al propriilor imagini despre ce-şi doreşte este nelimitată. A acestui om, în orice caz.

 

Vertigo

Suntem prea mari ca să cădem, îţi spun,
ştiind însă din bancurile cu blonde
că ne putem sinucide sărind de pe tocuri,
- cu capu-n tavan nu-i nicio garanţie.

„Vai, sărmanele mele picioare”,
îmi spun, deşi ele n-au cum să cadă,
sunt bine împlântate în torentul de mâzgă lăcrămoasă
încă mai ştiu de unde-au venit.

E-o cuşcă aurită, îmi răspunzi,
nu poţi creşte şi nu poţi da-napoi,
în povestea asta
sticluţele n-ajută decât să uiţi
că eşti prea mare să cazi
şi destul de mic să te ia cu ameţeală.

 

Frenchy melancholic mood

Am descoperit, printr-o asociaţie mentală pe care a trebuit s-o verific pe text, că una din favoritele bunicii şi una din poeziile care mă panicau pe mine pe vremuri prin răutatea refrenului au în comun o bucată de vers. Şi cum azi e bleah, vă propun, deci:

Chanson d’automne (Paul Verlaine)

Les sanglots longs
Des violons
De l’automne
Blessent mon coeur
D’une langueur
Monotone.

Tout suffocant
Et blême, quand
Sonne l’heure,
Je me souviens
Des jours anciens
Et je pleure

Et je m’en vais
Au vent mauvais
Qui m’emporte
Deçà, delà,
Pareil à la
Feuille morte.

vs.

Le Pont Mirabeau (Guillaume Apollinaire)

Sous le pont Mirabeau coule la Seine
Et nos amours
Faut-il qu’il m’en souvienne
La joie venait toujours après la peine

Vienne la nuit sonne l’heure
Les jours s’en vont je demeure

Les mains dans les mains restons face à face
Tandis que sous
Le pont de nos bras passe
Des éternels regards l’onde si lasse

Vienne la nuit sonne l’heure
Les jours s’en vont je demeure

L’amour s’en va comme cette eau courante
L’amour s’en va
Comme la vie est lente
Et comme l’Espérance est violente

Vienne la nuit sonne l’heure
Les jours s’en vont je demeure

Passent les jours et passent les semaines
Ni temps passé
Ni les amours reviennent
Sous le pont Mirabeau coule la Seine

Vienne la nuit sonne l’heure
Les jours s’en vont je demeure

Trebuie să recunosc că cea de-a doua mă umflă şi acum, cu niscai scuturături de cămaşă pe care numai

Though nothing can bring back the hour (Ha! buzunarele astea mentale…)
Of splendour in the grass, of glory in the flower;
We will grieve not, rather find
Strength in what remains behind;

(din păcate, culeasă din cultura mea pop şi cu implicaţiile din „Splendoare în iarbă”, nu din Wordsworth însuşi) mi le-a mai oferit.

 

despre dureri în membre amputate

Am ales să plec. Oraşul a ales să trăiască în lipsa mea, uitându-mi amintirile. Oraşul îmi uită străzile copilăriei, una câte una, pe măsură ce lor le cresc dinţi de case noi, roz, sau sunt făcute una cu pământul. Locuitorii lui nu mai urmăresc traiectoriile pe care paşii mei le-au săpat, repetitiv, în asfaltul uşor de topit. În oraşul săpat, invers, în mine, supravieţuiesc linii de tramvai contemporane borcanelor de iaurt şi nume de străzi din trei epoci diferite, copii bătăuşi a căror morală protejează păpădiile care cresc pe parcela blocului şi magazine demult dispărute. Şi deşi pe negativ se suprapun, an de an, imagini ale oraşului altora, mă chinui să uit de pe-acum viitoarele amintiri despre oraşul meu imploziv.

Pe fantazia oraşului meu o muşcă neantul.

 

comparing criterion lists

Everybody must have some memory of first dates/first periods spent together in some context or other in which they worked through some ridiculous (ad hoc for most people) made up checklists that would reveal their compatibility with the person they were interested in. You know, the „favourite actor”, „what will your future house look like?”, „best memory”, „favourite book” kind of conversations. The older the memory (the younger we were), the more importance the answers bore – the wrong musical affiliation was definitely a dealbreaker in highschool, whereas later on it could be seen as just a reservation, when all else „fit”. However, even at times when the answers weren’t that heavy anymore, some answers could make one win or lose. How much they were carved, at that point, on the mould of the perception you have of one another, how much they were meant to please, I cannot tell today. Although I’m sure that `Meryl Streep` won points, whereas the list of smokin’ hot sexy actresses we now also know to be valid would have lost points. Just as, somewhere in translation, `I never managed to finish that novel by Marquez, what was its name again…` was magically transformed in `I think Marquez is my favourite writer.` Or `Oh, you like Cohen. Is that the Canadian guy or the Belgian guy?` became a revelatory moment of `Absolutely, they are in the same drawer in my mind too!`. All in all, obviously, the criteria were deeper than the superficial questions, and what we knew was real was real with or without the scoreboard. Yet I cannot but wonder, 9 years later, why I abruptly changed my answer to the one serious question: „What is your greatest fear?” from the first impulse „Not being in control.” to the mild „No, actually, I think it’s being bored.” I’d make fun of my own bovarism if he hadn’t turned the radio a bit louder last weekend for „Is dit alles wat er is” (does it need translation, I wonder?).

 

dezordine

Mă întreb dacă în capul fiecărui om e la fel de dezordine ca la mine. Sau dacă cei la care dormitoarele arată impecabil îşi întreţin şi interiorul glăvatei cu aceeaşi scrupulozitate, asta făcând din mine un „slob” în general. Şi de data asta nu e vorba de incapacitatea de a ţine o agendă mentală sau scrisă şi de perpetuul nod în gât că am uitat să fac ceva important – subiectul ăsta e epuizat, mă tem. E vorba despre ordini mult mai fundamentale (ştiu că nu suportă grad de comparaţie, j’m'en fiche!). La mine în cap convieţuiesc straturi peste straturi de „adevăruri” despre ce simt şi/sau gândesc cu privire la anumite situaţii. Şi nu-i cred nicio secundă pe cei care jură că „ce-i în guşă şi-n căpuşă”, fiindcă ei fie a) fac rău orbeşte în numele principiului, suspendându-l apoi temporar când pagubele sunt prea mari, fie b) nu sunt conştienţi de straturile lor sau, mai rău, chiar n-au decât unul, ceea ce mi se pare tare simplu şi destul de egocentric, fie c) trăiesc într-un mod pe care încă n-am reuşit eu să-l concep (trebuie să ne recunoaştem tot timpul limitele!). Dar divaghez.
Straturile cele mai evidente sunt destul de strâns întrepătrunse, de-asta mi se şi pare aşa de dezordine – câteodată devine tare greu să aflu ce cred cu adevărat. Există un strat de „onderbuik gevoelens” (emoţii viscerale, să le traducem), în care există oameni pe care nu-i plac (fără motiv), există frici neţinute în frâu, există revolte ieftine eu-alţii, tot soiul de gogomănii inerente jeguleţului uman, dar care, pe de altă parte, nu se lasă negate în bloc – şi zice-se că nici nu-i sănătos. Stratul ăsta e făcut sandwich de două alte straturi – unul către afară, în care emoţiile astea sunt raţionalizate şi domesticite către „dar nu mi-a făcut niciodată niciun rău, nu există motive de ostilitate către X”; „dar dacă pun un pahar peste păianjen şi-l iau cu cartonul, pot să-l scot din casă fără să-l ating şi nu vreau să fiu cineva care se lasă dominat de bube-n cap”; „nu m-a pus nimeni, am făcut munca y pentru că am vrut eu şi nu pot să-i scot asta pe nas altcuiva [negare raţională a unui mod de a disfuncţiona (nu există? îl inventăm!) în care am crescut şi care nu poate fi dezrădăcinat]”. Sau, oare, ăsta e stratul de dedesubt şi nu cel de deasupra? Nu ştiu, ele par acelaşi lucru, dar se simt diferit. Exemplificând, dialogurile interioare curg în ”Ne vedem duminică cu x şi cu iubitul lui X, pe care [adevărul e că] nu-l agreez deloc, deşi [adevărul e că] nu mi-a făcut niciodată nimic, e un om la locul lui, uşor exagerat, dar bun ca pâinea caldă, etc, etc.” În care adevărul e şi stratul 1 (cum că n-aş acţiona niciodată pe baza emoţiilor viscerale, dar faptul că n-o fac îl resimt uneori ca ipocrit), şi 2 (dar, superficial, aşa simt), şi 3 (dar cine sunt se defineşte prin valorile xyz, ca atare emoţia n e invalidată). Iar 2 e adesea un adevăr de neocolit. Dar şi raţionalizarea lui e corectă. Do I make any sense?
Problema e că, pe principiul ăsta, poţi să ajungi la dileme de viaţă grave de tot – din care te salvează, în bună parte, ceea ce e acceptabil în lumea în care te învârţi. Fiindcă, slavă cerului, degeaba te bântuie riguros şi încăpăţânat câte-o fantasmă în condiţiile în care „do no (intentional) harm/do no harm knowingly” e atotputernic. Dar cum ştii dacă, cu totul independent de ce se întâmplă înafara ta şi de consecinţe, atunci când e vorba de sentimentele pe care construieşti, sentimentele reale se află în stratul cu cine eşti ca substanţă sau în cel uşor inflamabil şi egocentric căruia, la alţii, îi răspund partidele de extremă dreaptă? Pentru că adevărul e că…

 

third in a row

(meaning third post in English in the last few days, mostly in order not to dissapoint my first other-than-my-mom subscriber – who so pleasantly surprised me this morning – with random musings in Romanian.)

The thing circling about in the bucket of my mind and trying to get a formulation, stimulated by more or less debate-ey comments on the mummyblogs that I’ve been reading with unembarrassed thirst for the last weeks, is the extent to which exposure to gender identity stimuli in the world around us makes us comply and be what we are told we are. Or rebel. Or – ideally – shun labels.
Because I used to think I would die if anyone ever called any thought in my head a feminist thought. I also used to think my children, if female, will own no pink piece of clothing – in apparently no connection at all with the first thought. I used to think I could be absolutely anything I wanted AND that the thing I absolutely wanted to be was a mum (to be honest, this is the one piece of reasoning that never substantially changed and I’m happy with that, in spite of the fact that I never got round to actually resigning my lucrative activities and probably never will). And I hated the feminist movement because of growing up in a country where the movement had done nothing but defeat its purpose: where I come from, women were and are supposed to work full-time, more often than not keep households in which their men don’t lift a finger (rumour has it it’s been changing lately, I’m not there enough to check), raise children more or less on their own – with the occasional male input of ball-throwing at little boys at the weekend side-of-the-pond-barbecue and of belittling them if ever they manifest any non-masculine interests. I am quite aware of the extent to which this sounds like a rant – I used to see the issue rather black and white and be angry at the wrong… ah, but no, I still think, to a degree, I was angry at the right people. Because the generation of our mums, while being quite driven in their carreers and telling us sky was the limit, also taught our brothers to be exactly as helpless as their dads, whose mothers they used to curse, in turn, in their youth. Chores in houses were seldom split evenly, the roles of boys and girls were distributed before we even knew it and by the time I went to the seaside on holidays on my own with a group, when we were about 15, the girls were cooking every single day for everybody – never grudgingly, mind you, we were playing at being grown-ups, and that was what grown-up women did. (I also impressed a very temporary love interest to tears in my second year of university by washing his t-shirts – apparently it was endearing that there were still old-school women who took care of their men in that way, and amusingly, I was proud to be one.)
In time, a lot more nuance has come into the way I tell these stories or see `societies`. Having lived in three countries by now, I have been able to see that people get exposed to things to which their particular society attributes values and most of the time the `irrefutable truths` about `how things are` are integrated unquestioningly in one’s system of beliefs. (The temptation here is to illustrate with examples of `universal` trains of thought per nation, but I’m not going to fall for it, of course, this already being a rambling post with too many branches). What I wanted to say is that, with globalisation, quite a mass of the thought that is acceptable and accepted, mainstream, not consistently questioned, might just be the same for many of us. This being how come we can wonder on different meridians about the effect of sexualising pictures on children growing up and on their image of themselves. This is how come anorexia and bulimia are spreading at much the same pace in different places. This is how unfiltered feelings of being unsafe or of making too much effort in comparison to others (ow, how well this ties in with my rant, although it comes from somewhere completely different!) create rejections of otherness of the least politically correct kind.

And this is where I begin to wonder about the sense of this post and get all solipsistic on my own ass – to what degree am I capable to think independently about these things when, in truth, I wanted to have girls because my own brain was washed enough (and it’s difficult to say by whom) to believe that girls were the part of humanity that I had a more decent chance to reason with? How can I stand straight in any debate on society shaping uneven roles when I have been glueing all-hated labels on human behaviours on both sides of the gender rift for years? But also, going back, are the unquestioned things which have been settling peacefully in my brain really disqualifying me from formulating any informed opinion? And if so, is there no informed opinion possible on gender identity issues (or any issues, in fact)? Or is there a way of securing one’s attempt at `objectivity` (lovely construct, can’t help labelling it `scientifically male` though ) by critically questioning all assumptions one makes when trying to make up one’s mind? In other words, if I assess myself, for instance, as touched by an improperly/insufficiently questioned tinge of misandria, will that disqualify my view on how my world typecasts children in little princesses and little dinosaur lovers or will it just give it more strength because I am dealing with my own potential bias by admitting it?

Whoa, I definitely have too many questions for one single post and too many modifiers for every single sentence. Oh well…