obsolescenţă tehnologică

Mi-e groază că, într-o bună zi,

n-are să mai existe industrie de softuri

de transformat

diapozitivele din capul meu

în poze digitale;

că LP-urile sentimentale

n-au să mai găsească producător

de ace de pickup;

că pentru sutele de scrisori

pe care voi vrea cândva să le caligrafiez

cu mâna mea

nu va mai exista fabrică de peniţe

care să se potrivească la stiloul chinezesc

şi că cerneala se va fi abolit.

Mă tem că va veni o zi

în care voi fi lost in translation,

întrucât copiii mei vor fi fost prevăzuţi

cu un stick de memorie

cu port diferit

decât se folosea

pe vremea mea.

 

 

 

nu ştiu

Zilele astea mi se pare că n-am nimic de zis. Se-ntâmplă lucruri prea mari, faţă de care am senzaţia că trebuie să mă poziţionez, dar n-am instrumente, n-am suficientă informaţie şi bănuiesc toată informaţia de inacurateţi ample… Cred că pricep, pe ici, pe colo, dar sunt aşa de departe în creier, aşa de străină, parcă nu pot să contribui nici măcar un pai. Mut doar informaţie de colo-colo, cu sentimentul unei furnici în reţea, sperând că ce asociez eu le-o folosi şi altora. Cred că lucrul pe care l-am citit zilele astea cu care am rezonat fără rezerve este ăsta (în ciuda faptului că nu sunt suficient de informată în privinţa conţinutului actelor despre care se vorbeşte şi, ca atare, nu mi se pare că am dreptul la niciun cuvânt). Dar pare şi că a tăcea şi a aştepta să se aleagă apele e o laşitate, ca atare dau mai departe măcar atât. În rezumatele pe care le fac seara pentru bărbatu-meu despre ce-am citit peste zi, mormăi în continuare că, politic vorbind, nu-i alternativă, şi că mie aia-mi trebuie. El zice că e bun şi vidul la ceva, dacă se obţine, că sare întotdeauna cineva să-l umple. Şi nici nu l-a citit pe Zizek .

 

PS – Văd că se flutură în dreapta şi-n stânga cu Zizek ca stindard pentru o chestie. Am fost, cuminte, la lansarea de carte de la Bozar din noiembrie, unde se adunase un bobor întreg să-l audă vorbind. Pe cât de mult mi s-a părut că pricep de la el pe vremuri, pe atât de perplexă m-a lăsat sofistica lui opţiune pentru „stânga” în condiţiile în care argumentele pe mine mă duceau în afara spectrului cu totul… Deci menţiunea de mai sus e făcută cu gândul la dispariţia lui „discours du maitre” şi nu la un loc pe care şi-l atribuie personajul Zizek (sau i-l atribuie alţii) în discursul public actual.

 

… none of the above :)

There’s obviously no wisdom highground to be taken by someone who is being emotionally incontinent online (in the illusion that this saves some energy from friends who might not have any to spare for one’s shit and also, hopefully, it prevents one from blurting out inappropriate relation-altering nonsense just because it hasn’t received any vent for too long) on the notion of dealing with one’s emotions. With that disclaimer in mind, though, I’m wondering whether there’s not something to be said for… denial. If the fact that it’s part of one’s process of acceptation of traumatic experiences doesn’t mean that it might have a useful part to play in how we deal with our emotional reactions to all sorts of things.

All right, perhaps I’m being too vague. I wonder if the things we feel cannot, sometimes, be made less aggressive towards our own fabric by recategorizing them somewhat. If the consequence of calling something an emotion which is socially accepted as intenser doesn’t allow it to take over you in a more depletive way. It’s probably the same approach I have to pain thresholds (we are, after all, creatures who think in categories). What if, as soon as you say `I’m depressed` instead of `I’m sad`, that changes the quality of your emotion and it empowers the emotion over you. And while I think it’s a good idea to live one’s emotions instead of burying them completely, I’m wondering if sometimes we don’t live more dramatic emotions just because… well, I don’t know – they give us purpose as individuals, maybe?

It seems to me that the yoyo (I know, I have a fetish-image, get over it already) bounced back at some point from an (overly masculine, some will say) overly rationalistic way of conceptualising the world, towards an (overly feminine) overly emotional manner of dealing with things as a mainstream. What if the divide is not as simple as `rationalistic defies nature, emotional embraces one’s impulses`, but instead, being rational is just as natural an impulse of repressing the feelings that make one incapable of functioning effectively, while what we experience as `embracing one’s emotions` is also a greencard for filling one’s life with a host of `issues` which get in the way of experiencing any good, growth-bringing feelings? What if we might imagine this as only a gradual scale between the two attitudes and what if there was a, perhaps healthy, way of balancing the rigid, starched collar with the fluttering tye-dye robes? What if our children need to learn to harden themselves just as much as they need to understand how important empathy is?

 

despre dureri în membre amputate

Am ales să plec. Oraşul a ales să trăiască în lipsa mea, uitându-mi amintirile. Oraşul îmi uită străzile copilăriei, una câte una, pe măsură ce lor le cresc dinţi de case noi, roz, sau sunt făcute una cu pământul. Locuitorii lui nu mai urmăresc traiectoriile pe care paşii mei le-au săpat, repetitiv, în asfaltul uşor de topit. În oraşul săpat, invers, în mine, supravieţuiesc linii de tramvai contemporane borcanelor de iaurt şi nume de străzi din trei epoci diferite, copii bătăuşi a căror morală protejează păpădiile care cresc pe parcela blocului şi magazine demult dispărute. Şi deşi pe negativ se suprapun, an de an, imagini ale oraşului altora, mă chinui să uit de pe-acum viitoarele amintiri despre oraşul meu imploziv.

Pe fantazia oraşului meu o muşcă neantul.

 

despre evoluţionismul relaţional

Aseară, cu exact acel puţin înainte de a adormi care garantează preluarea în subconştient şi rumegarea îndelungată, am auzit un fragment de argument la o controversă fără liman şi lipsită de soluţie: „Poate că relaţia a crescut în dezechilibrul ăsta pentru că de asta era nevoie…” Şi deşi cel de-al patrulea stomac al minţii mele e mai raţional în starea sa de trezie decât în semisomn, sunt bucăţi de convingeri care îl fac să fumege în toate stările.

„Adică cum?” mestecă el în ritm alert: „în relaţiile în care bărbatul îi stâlceşte nevestei lui arcada săptămânal, relaţia a crescut aşa fiindcă de asta era nevoie? Ea avea nevoie s-o mai plesnească cineva din când în când de toantă ce e şi el avea nevoie de o supapă?”

„Adică cum? În relaţiile în care unul munceşte şi altul bea de stinge, relaţia a crescut aşa fiindcă de asta era nevoie? Unul avea nevoie de bani pentru a-şi susţine slăbiciunea şi celălalt avea nevoie să „lighten up” şi să relativeze gravitatea datoriilor?”

„Adică cum? În relaţiile în care unul munceşte serviciul şi celălalt munceşte serviciul plus casa plus copiii, relaţia a crescut aşa fiindcă de asta era nevoie? Unul avea nevoie să se simtă miriapod şi celălalt avea nevoie să i se spele şosetele?”

Argumentul evoluţionist aplicat relaţiilor îmi ulcerează niţel capacitatea de digestie. E întru totul de înţeles că relaţiile cresc aşa cum le laşi să crească şi evoluează în funcţie de nevoile şi disponibilităţile fiecăruia. Că unde unul cedează mereu şi altul câştigă prea uşor, creşte strâmb şi că acolo unde nimeni nu dă nimic de la sine se usucă creanga. Că unde amândoi dau în gol împotriva valului realităţii creşte relaţia în bălării şi că acolo unde se cooperează cu simţ practic ieşi la lumină mai iute. Dar că nu te poţi opune evoluţiei naturale a unei relaţii de cuplu sau că ea reflectă, împotriva exprimării explicite în alt sens a partenerilor, complementarea lor implicită în plan raţional/afectiv, dominant/subordonat, control/abandon, asta nu-mi intră-n cap. Poate o să-mi intre cândva, aşa cum am integrat-o pe cea cu a şti că eşti nevrotic nu te scoate din starea de nevroză. Până atunci, sufăr de indigestie.

 

ce ţi-a fost pus în leagăn

Printre temele weekendului care a trecut, recurenţa absolută a fost detestata sintagmă „a-ţi depăşi condiţia”, pe care o bună parte dintre noi n-o mai auziseră de ani buni. Utilizatoarea ei de foarte mare bună-credinţă (care nu ştia când a deschis gura ce va declanşa ) plecase din România, la vârstă adultă, în 1990, aşa că nu fusese martora decesului oficial al conceptului – pe care nici noi, cele plecate mai târziu, nu-l puteam situa nicăieri în timp – ştiam doar că nu se mai spune aşa. Şi că-l resimţim ca „offensive”.

Amuzant mi se pare, gîndindu-mă acum, că un concept atât de profund burghez supravieţuise cu atâta încăpăţânare în comunism. În comunism nu se presupunea ideologic că toată lumea e egală şi că toată lumea dispune de toate şansele? Atunci cum să postulezi o condiţionare strictă a omului de către condiţia/originea lui socială, astfel încât să-l poţi felicita pentru faptul că a depăşit-o? Sigur, mi-e limpede că, în practică, lumea orăşenească a României nu funcţiona după principiile ideologice oficiale şi că fiecare avea propriile ierarhii mentale ale aristocraţilor, pălmaşilor şi middenstand-ului local. Îmi aduc încă la fel de bine aminte aberantele expresii tip „şi-a lăsat opincile la marginea Bucureştiului”, pe care acum le găsesc la fel de inacceptabile. Dar cum de, în ciuda schimbării retoricii oficiale de după război, societatea a putut să-şi continue cu atâta seninătate cursul mental firesc în domeniul ăsta şi cum de, după ’90, această imagine a lumii a fost abolită mental cu desăvârşire, fiind înlocuită, pentru o parte a generaţiei mele, cu iluzia perfect întreţinută a sărăciei meritocratice, care are şansa de a „be all that you can be”, iar pentru alta, cu parvenitismul înfumurat care-şi şterge cu buretele orice fel de origine, mi se pare de neînţeles. Cred că am nevoie de o discuţie lungă cu adoratul meu prof de istorie din liceu ca să mă lămuresc, deşi mă îndoiesc că a obţinut deja atâta perspectivă.

Întrebarea mea este acum – dincolo de conotaţia vetustă a expresiei, oare schimbarea de mentalitate e chiar atât de profundă pe cât am resimţit-o noi? Oare chiar „trasabilitatea” oamenilor e mai puţin importantă, gândim noi aşa de democratic încât fiecare e, în principiu, judecat exclusiv pentru meritele lui (dar fără a se lua în calcul diferenţele dintre cei care au făcut salturi uriaşe prin eforturile proprii pentru a ajunge la un anumit statut social şi cei care au făcut numai un pas)? Şi dacă da, în cazul puhoaielor de mormane de bani ca surse de statut social, e oare „democratic” că lăsăm de o parte trasabilitatea? Şi, oricum, nu ne legăm singuri la ochi atunci când pretindem că suntem independenţi de contextul nostru, cel puţin din punct de vedere social?

Poate cine ştie, dezbaterea noastră prelungită de vineri, sâmbătă şi duminică o fi fost doar rezultatul neînţelegerii şi unor definiţii diferite ale perinilor cu care ne-am bătut. Dar poate se mai bat şi alţii cu ele. Orişicât, sunt încântată să fi descoperit moartea unei sintagme. Pe care am înlocuit-o împreună, ad hoc, cu „a realiza mai mult decât ţi-a fost pus în leagăn”. Pândesc alte sugestii…

 

potop e-napoi şi-nainte

Eu nu mă mai duc azi acasă. Deşi şi acolo unde stau normalitatea e departe, deşi te umfli şi aici de furie împotriva serviciilor mizerabile (unele), împotriva aberaţiei de dialog politic, împotriva răutăţilor oamenilor mici (care, nu vă faceţi griji, sunt la fel pe toate meridianele), scăldarea zilnică în oceanul de neputinţă şi de indignare de când eram încă „acasă” mi-a ieşit din rutină şi carapacea de desensibilizare mi s-a cam înmuiat. De aceea, cu atât mai mare mi-e oroarea de fiecare dată când mă ciocnesc de tâmpenia monumentală din ţară, cu uriaşa capacitate de a-ţi face rău definitiv cu mâna proprie, din pricină că nu poţi să vezi mai departe de ziua de mâine şi de interesul tău minuscul sau majuscul. Incapacitatea guvernantului român de a se gândi la termenul lung, de a vedea cum se scumpeşte la tărâţe şi se ieftineşte la făină mă umple de o disperare profundă, de o frustrare care se-nrudeşte cu cea jihadică. Nu pot să schimb nimic, nici de aici, dar nici dacă aş fi fost acolo. Nu cred că m-aş fi legat cu lanţ de peretele halei Matache ca să n-o dărâme. Nu pot nimic – decât să nu mă mai duc. Jaful ăsta la drumul mare de ţară, în pofida unei societăţi civile splendide intelectual, dar lipsite de bicepşi, nu mai e, mai deloc, ţara mea. Fiindcă nu poţi da vina pe Ceaşcă la nesfârşit – atunci când, în libertate, îţi distrugi în continuare istoria în numele orgoliului de tip berlusconian şi a unui progres pus de-a curmezişul oricărei noţiuni de progres existente în lumea care gândeşte pe un orizont mai întins decât şpaga de mâine. Şi ştiu că nu mai am niciun drept la cuvânt fiindcă am ales să nu mai „mănânc salam cu soia”. Că lipsa mea de „contact cu realitatea de pe teren” îmi face vocea irelevantă, fiindcă nu mai sunt nici măcar „parte interesată”. Şi totuşi, trebuie să zbier undeva că haosul instituţional românesc, în care toată lumea ţine răspunzătoare pentru orice decizie un „ei” impersonal şi nimeni nu coseşte dincolo de parcela proprie, mi se pare cauza principală a lipsei absolute de profesionalism cu care se face orice la nivel politic în ţara aia. Că de fapt, 20şi de ani mai târziu, lumea românească funcţionează exact ca în timpul revoluţiei: toţi cei cu o puşcă trag în toţi ceilalţi cu o puşcă, toate strategiile sunt gândite de azi până miercuri când vine altcineva cu o puşcă şi toate programele sunt întrerupte imediat după ce au demarat, de către noii instituiţi, care au ca obiectiv să ucidă capra vecinului, din lipsă de…

 

the la(te)st confession

It was before Easter, I was about 17. Ever since I was a baby, every year, the week before Easter, I’d get a completely new set or, according to the poverty of the year, a piece of new clothing and would go to church with my gran for confession and communion. It was tradition, taken in earnest more for the sake of the ritual than of the contents, I suppose. So I went.
I had a heavy conscience that particular year, I could have used a sympathetic ear and a soul to tell me that my mistakes were forgivable in the long run. (I still secretly long to hear that). I needed to repent. Cause they were serious, my sins, that particular year – they still are. I had betrayed a friend, by choosing to soothe my boyfriend’s fear of the not-understood and unmatchable friendship I had with this other boy. Who, I thought, had needed me and I had let him down. I had left him alone with his pain to save my teenage relationship and, although little was irreparably damaged, choosing for my own security counted in my book (and it still does) as a sin. But definitely worse than that… But no, first the story.
My conscience was also heavy because I knew the priest was going to ask questions of an intimate nature, warranted by my growing-up looks at the time; the answer to those questions didn’t count, for me, as a sin, but I was also not willing to lie – after all, what would then be the point of the procedure. So I went.
I queued after a few meters worth of old ladies who would kneel for a minute under the apron-like garment and get their blessings. My heart was rather small by then, as that of anyone supposed to get naked in front of an unknown fellow human being in order for the second to appraise one’s belly flaps (for what else is confession in an orthodox church one doesn’t necessarily frequent enough to be acquainted with the priests?). And my turn came – I had my list carefully prepared and was ready to face my shame, but before I could open my mouth – `Well, my child, are you pure?` the fatal question came at once. `It depends on the standards`, I dared to mutter (although I cannot begin to guess where I got the courage). `The standards are quite clear, he said, have you committed any impure acts?`. `I have made love to my boyfriend`, I mumbled. `Is this the boy you intend to marry?` came the unexpected, apparent, but treacherous way out. Almost out of breath with the frustration of where this was going and asked to decide upon the entire course of my life then and there, I managed to spit out my answer under the skirt of my obtuse God representative: `No!` `Then, he said, unless you plan to marry this fellow, it is a sin.`
I have no recollection of what happened next or what number of Hail Mary’s I was supposed to say in order to get my blessing, cause he sent me on my way without me being able, to this day, to make my confession: `Forgive me, father, for I have sinned. I have sinned irreparably with my thought and with my deed. I have hated my sister, father, I have envied her her parents who weren’t really mine, I have refused to understand how and why she could be miserable when she had everything I longed for, I have been allowed to slap her when she was playing the game of stretching one’s nerves and I have been allowed to yell at her and dislike her, I have never stood up for her and now I can never ever make amends for what could later, maybe, have been swept under the rug of personal history as mere sibling rivalry and covered with hundreds of beautiful memories of togetherness. Our pictures, father, are mostly a lie, apart from whenever I was kissing her warm, soft temple – and I so wish that she were here to fight this out and fix it…`

So I stopped going to confession at all. Because omission, even involuntary, is a sin.

 

Adagioul imaginaţiei

Cred că am citit undeva o maximă de genul “Oamenii pot fi cruzi numai pentru că le lipseşte imaginaţia”. Sau memoria. Or both. Căci, altminteri, cum poţi explica pianul?

Pianul, în familia mea, nu a fost niciodată ce ar fi putut fi – un instrument al forjării de “împreună”, al bucuriei împărtăşite, al iubirii de muzică şi de oameni. Sau poate a fost, cândva, pe vremea legendarului Nelu Arnăutu şi a cântatului de Chattanooga până la ruperea corzilor. Dar asta era mult înainte de vremea mea. Forma asta a muzicii nu mai supravieţuia, pe vremea mea, decât în colinde – şi chiar şi atunci, prestaţia prima asupra comuniunii: poate că mie ziua mea îmi aducea oarece imunitate faţă de judecata în formă brută, dar Ileana, verişoară-mea, mai are parte şi-n zilele noastre de rămăşiţe ale decretelor alor noştri cum că n-avem nici fir de ureche şi cântăm ca nişte ciori – oricum, ei i-au găsit alt talent.

Pianul, însă, avea o altă funcţie: transmiterea fără greş către generaţia următoare a întregii frustrări de a “nu fi dus până la capăt” efortul (de a cânta profesionist), prin operarea cu aceeaşi (evident eronată, dat fiind rezultatul – repetitiv prost) metodă de secol XIX întru profesionalizarea plodului. Pianul începea la patru ani, la grupa de preşcolari, fără asentimentul explicit al pacientului şi se încheia, ca orice dictatură, exclusiv prin revoluţie – sau, probabil, prin performanţă, dacă ieşea pasienţa – dar n-a supravieţuit niciun pacient. Decizia de a face din copii ceva “de performanţă” era probabil universală în ţara aceea ostenită de neputinţă; cred că însăşi ideea că omul ar putea face ceva de plăcere era străină conceptului general de învăţare şi de trai. Gimnastica aducea medalie după medalie, cu Ecaterina Szabo, Daniela Silivaş şi urmaşele lor, la înot făceai musai performanţă, chiar dacă plecaseşi la bazin doar ca să înveţi să te ţii la suprafaţă, iar la pian mergeai la concursuri. Fiecare gamă se măsura în concursuri. Înfiorătoare campionate ale urii, concursurile de la liceul Enescu excelau prin capacitatea părinţilor de a face piftie evoluţia oricărui contracandidat (de 6-7 ani), prin aptitudinea deosebită a juriului compus din profesori de liceu, probabil istoviţi de ani în şir de note false, de a umili concurentul până la lacrimi pe podium, în faţa unei săli care, la vârsta aia, părea enormă, prin punerea la bătaie a unui arsenal infinit de jabouri, dantele, catifele, papioane şi cloşuri care să pună în valoare produsul şi, nu în ultimul rând, prin sudorile reci ale candidaţilor la măcel, înteţite de repetarea frenetică, la fiecare 2 minute, a întrebării “Ai emoţii?”

Probabil că din această logică a lui “a face ceva până la capăt”, aptitudinile se evaluau de mic şi i se comunicau fără menajamente obiectului efortului educativ: “Ce să cauţi la balet? Ai două picioare stângi şi n-ai rezista nici o zi la disciplina de acolo!” (a se introduce aici ilustraţie înspăimântătoare cu filmul tot mai decupat al vieţii Annei Pavlovna la TV); “La cor??? Cu urechea ta?” (cu pandantul “dar dacă faci câţiva ani de pian, poate ţi se dezvoltă urechea şi poţi să cânţi şi tu cu verişoarele tale la corul Radio”).

Cu toate că omul mare din mine se poate strădui să înţeleagă toate determinările contextuale, puful de pe ceafă tot mi se zbârleşte scurt la simpla evocare a vocii scrâşnite din bucătărie, însoţită de mirosul revoltător al mâncării de dovlecei: “Aud că nu articulezi!” Ca şi cum vastul efort de conformare, de a corespunde, ar fi fost perceput, de pe cealaltă parte a peretelui, drept exclusiv un efort de a face în ciudă. “De ce crezi că vreau să fac prost?” e o întrebare a cărei formulare îmi revine fără niciun efort mental, împreună cu un nelipsit sughiţ – o repetam cam o dată pe săptămână, mai ales în delirul lăcrimos dinspre final. Nedreptatea neîncrederii a distrus pianul pentru mine. Aparenta răutate cu intenţie a alegerii pieselor care nu-mi plăceau în detrimentul celor care-mi ieşeau bine. Absenţa recunoaşterii minimale a faptului că, deşi pianul nu e alegerea mea, deşi îmi sacrifică joaca afară, fac ceva bine şi că asta ar avea potenţialul să-mi facă plăcere. Nedreptatea minciunii sfruntate că i-am trântit bunicii capacul pianului PESTE DEGETE! (Imaginea lui Marcel Iureş în Passacaglia, cu degetele bandajate, mă urmărea pe vremea aceea cu un nod vehement în gât: dacă i l-aş fi trântit peste degete, ar fi avut dovezi!). Nedreptatea anilor în care m-am dus singură, fără să chiulesc odată, la şcoala de pe Midia, sau chiar acasă la Rodica Mateescu, invariabil sunând la uşă sau intrând în clasă de parcă mergeam la tăiere, pregătită să trebuiască să fac totul exact pe dos faţă de cum mă obligase bunica să repet acasă – prestând, astfel, prost la ambele capete (Zbieret exasperat: “Dar aşa mi-a zis Rodica să fac pauza!” Zbieret frustrat înapoi:”Acum eşti cu mine, faci cum îţi spun eu!”). Nedreptatea consiliului de familie din Dumbrava Nouă, de la aproape 11 ani, în care erau implicaţi din oficiu, pe lângă ai mei, o grămadă de oameni a căror opinie n-o cerusem, a căror viaţă nu era afectată direct de decizia mea, care nu erau părinţii mei, dar care utilizau, toţi, toate mijloacele de coerciţie şi şantaj sentimental în faţa obrajilor mei flăcării din mijlocul camerei. “Dar Tanti se bucură aşa de tare să te-audă cântând şi face atâtea pentru tine, te roagă doar să-i promiţi să repeţi din când în când ca să poţi cânta pentru ea.” (Tanti nu prea mai ieşea din casă des la vremea aceea, ca dovadă faptul că era prezentă prin emisari; şi n-avea pian.) “Dar nenea Marcel tocmai ţi-a făcut cadou bicicleta pentru că ai rezultate aşa de bune.” (dragostea asta minunat condiţionată şi bicicleta pe care o aşteptam de vreo trei ani şi care, deşi adorată, se stricase deja de două ori peste vară, într-o casă lipsită de şurubelniţă) “Dar o să-ţi pară aşa de rău dacă te laşi de pian, şi mama s-a lăsat şi i-a părut aşa de rău pe urmă…” O, da nedreptatea cea mai desăvârşită – că ea ştie EXACT cum e; că a trăit povestea asta în detaliu, inclusiv revoluţie (exclusiv Rodica Mateescu, prima dintr-o serie de prietene ale mamei care, în rol de profesoară, se dovedeau nişte scorpii) şi totuşi e de partea LOR!

Poate că a fost educativă prima mea revoluţie, urmată de o independenţă familială crescândă în cadrul căreia am început să hotărăsc unde şi când mă duc – independenţă nici măcar cucerită, ci afirmată treptat. Dacă scopul ei a fost de emancipare, atunci revoluţia mea, întreprinsă cu vreo trei luni înainte de cea mare, poate chiar să fi fost pusă în scenă, iar eu să fi fost un actor cu rol predeterminat, ca în cursul întregului proces care dusese până acolo. Dar chiar dacă e aşa, în capul meu, nu prea reuşesc să suspend căderea, uşor cam bruscă, a capacului de pian peste lipsa de imaginaţie.

 

Împiciorongarea

Alisa era cuminte. Ceea ce îşi dorea cel mai mult de tot era să se oprească din crescut şi să fie copil pentru totdeauna (funny cum lucrurile pe care şi le propun oamenii cel mai tare le ies întru totul pe dos – sau poate nu). Pe vremea când o fascinau în măsuri similare Alice pe disc, Peter Pan pe hârtie, Dorothy pe cărarea galbenă, Micul Prinţ în glasul mişcat al mamei, Arabella în fragmente la televizorul alb-negru, Nicolae Gărdescu (pardon, baronul Münchausen) şi, desigur, Julie Andrews în toate ipostazele ei cântăcioase, pe vremea aceea, deci, deşi toate erau văzute şi citite demult, Alisa nu se atinsese niciodată de Cireşarii. Nu se ştie cum, nu-i ieşiseră în drum. (Mai mult decât atât, spre ruşinea ei i-a citit abia în clasa a opta, împrumutaţi de la biblioteca şcolii şi lecturaţi cu febrilitate, dar fără interes profund, sub registrul uriaş în care, la masa de lucru, se prefăcea că rescrie a zecea oară comentariile la română pe care trebuia să le ştie pentru examen).

¤¤¤¤¤¤¤¤

Dar povestea noastră are loc mai devreme, în AD 1988-1989. Protagonista, sau iepurele alb al aventurilor Alisei din vacanţele acelui an a fost… să-i zicem Noemi. Noemi era cu vreo doi-trei ani mai mare decât ea, fan Cireşarii pe vremea când cuvântul fan nu intrase în limba română şi o copilă cu o energie debordantă. De fapt, parcă toţi copiii cu care intra în contact pe vremea aia (ai prietenilor de familie deci) aveau două caracteristici: erau mai mari şi erau mai întreprinzători (citeşte: făceau mult mai multe prostii) decât Alisa. De fapt, strategia Alisei de a se face plăcută era să fie previzibilă. Adică asculta. Zâmbea în poze şi nu pricepea copiii care se strâmbau ca să le facă în ciudă părinţilor. Şi nici pe stricătorii de castele de nisip nu-i înţelegea. Şi nici pe cei care rupeau păpuşi. Doar că asculta aşa de bine, că se ţinea precum un căţel de orice fiinţă care dădea dovadă de vreun strop de autoritate, şi deci şi de copiii cu pricina. Aşa se face că se trezi într-o zi de iarnă scriind cu Noemi mesaje de SOS prin zăpadă, în pădure, la cine mai ştie câţi kilometri de casa de pe deal din Schei, crezând-o pe cuvânt pe Cireşară că rătăcirea e irevocabilă, că părinţii urmează să le găsească în câteva zile după urmele din zăpadă şi că lătrăturile care se aud sunt lupi (panica Alisei crescând aici la cote destul de înalte). După asemenea alergătură şi spaimă (în fine, drumul spre casă se dovedise dezamăgitor de scurt), s-ar fi zis că seara fetele vor dormi duse, dar tatăl lui Noemi a venit să le tragă de urechi de vreo zece ori până pe la trei dimineaţa, de rău ce chicoteau în pat. Ca atare, a doua zi au fost pedepsite. Toţi oamenii mari s-au dus afară, iar fetele au rămas încuiate în casă. Când Noemi a propus evadarea pe geam cu ignorarea consecinţelor, argumentele Alisei faţă de o fiinţă “mai mare” şi deci prin definiţie cu un intelect superior au părut futile (că se udă, că o să le prindă, că o să le certe şi mai rău) – şi s-a dat dusă. Şi au existat consecinţe, fireşte.

¤¤¤¤¤

În vara următoare, familiile celor două fete au plecat tot împreună în concediu, într-o versiune care azi s-ar numi agroturistică, undeva în Argeş. Noemi nu ieşise din faza aventuroasă, în schimb dăduse peste ea o pubertate năzuroasă, s-a certat cu ai ei toată vacanţa. Dar puştoaicele, rareori însoţite de mezina de numai doi ani, bănănăiau pe coclauri întruna împreună, strângeau livresc “vreascuri” pentru focuri de tabără, făceau hărţi şi inventaseră un belşug toponimic pentru fiecare umbră de formă de relief. Şi la indigestii li se făcea de deochi. Pe lângă toate astea, ascultau de zor o casetă, sau poate două, cu Divertis şi Andrieş, la un casetofon a cărui provenienţă trebuie să fi fost mult mai relevantă pentru generaţia adultă. Alisa se cocoşa de râs la „1900-toamna”, pe când Noemi era constant nedumerită – că de ce e amuzant ce spun ăia. Perfect decupabil, în amintirea Alisei, e momentul când Noemi a încetat definitiv să fie mai mare. Cânta caseta „Astăzi iar, la telejurnal, astăzi iar…” şi Noemi boscorodea că “iar ascultăm prostia asta”. Şi aşa s-a născut greierele politic: „Păi ce nu înţelegi? E de râs fiindcă de fapt nu vezi caşcaval nicăieri!”.

Cam de-atunci, Alisa s-a împiciorongat – poate, cum zicea gazda, de la laptele proaspăt de vacă.