plecăciune umilă reloaded

Se pare că în ultima vreme ori citesc zarzavat, ori dau peste mine clasicele rămase pe dinafară pe vremea când oricum n-aş fi priceput mare brânză - pe vremea când spaima şi interogarea de la 1984 rămânea una mai degrabă formală, de confirmare a conformităţii. După mult întârziatul mankurt, am aflat cuvântul soma abia acum patru zile… ca şi cum trebuia să-mi pice în poală exact în momentul în care începusem să mă-ntreb mai serios despre rolul confortului în cum ne construim vieţile. Nu pot să zic că m-a dat pe spate ca roman, ba chiar narativ mi s-a părut cuţu şchiop, dar ca reductio ad absurdum, într-o epocă în care s-a tăiat fumatul, se dau reclame în buclă despre câte legume/fructe să mănânci, se face marketing pentru sutiene şi bikini pentru copiii de 8-9 ani, grăsimea e o stigmă tot mai mare… brrrr…

 

nu ştiu

Zilele astea mi se pare că n-am nimic de zis. Se-ntâmplă lucruri prea mari, faţă de care am senzaţia că trebuie să mă poziţionez, dar n-am instrumente, n-am suficientă informaţie şi bănuiesc toată informaţia de inacurateţi ample… Cred că pricep, pe ici, pe colo, dar sunt aşa de departe în creier, aşa de străină, parcă nu pot să contribui nici măcar un pai. Mut doar informaţie de colo-colo, cu sentimentul unei furnici în reţea, sperând că ce asociez eu le-o folosi şi altora. Cred că lucrul pe care l-am citit zilele astea cu care am rezonat fără rezerve este ăsta (în ciuda faptului că nu sunt suficient de informată în privinţa conţinutului actelor despre care se vorbeşte şi, ca atare, nu mi se pare că am dreptul la niciun cuvânt). Dar pare şi că a tăcea şi a aştepta să se aleagă apele e o laşitate, ca atare dau mai departe măcar atât. În rezumatele pe care le fac seara pentru bărbatu-meu despre ce-am citit peste zi, mormăi în continuare că, politic vorbind, nu-i alternativă, şi că mie aia-mi trebuie. El zice că e bun şi vidul la ceva, dacă se obţine, că sare întotdeauna cineva să-l umple. Şi nici nu l-a citit pe Zizek .

 

PS – Văd că se flutură în dreapta şi-n stânga cu Zizek ca stindard pentru o chestie. Am fost, cuminte, la lansarea de carte de la Bozar din noiembrie, unde se adunase un bobor întreg să-l audă vorbind. Pe cât de mult mi s-a părut că pricep de la el pe vremuri, pe atât de perplexă m-a lăsat sofistica lui opţiune pentru „stânga” în condiţiile în care argumentele pe mine mă duceau în afara spectrului cu totul… Deci menţiunea de mai sus e făcută cu gândul la dispariţia lui „discours du maitre” şi nu la un loc pe care şi-l atribuie personajul Zizek (sau i-l atribuie alţii) în discursul public actual.

 

despre idiolecte şi idiotizarea limbajului comun

Lucrez într-un mediu administrativ şi traduc limbă de lemn pe pâine. Ca în bancul ăla cu „mai mult rahat şi mai puţină pâine”. Sistemul nostru de lucru care cere ca textele să treacă pe sub mai mulţi ochi fac ca totul să sune identic cu sine însuşi, fiindcă ne „formatăm” reciproc, ne aducem într-o matcă a aceluiaşi registru. Şi da, e firesc să existe un registru, şi da, uneori găseşti mult sens într-un asemenea text, dacă reuşeşti să pricepi ce înseamnă toate sintagmele bine standardizate şi opace care novicelui îi sună perfect plastifiat.

DAR… registrele astea sunt stabilite de un sentiment comun/împărtăşit (cum traduce fiecare engleza din capul lui) al adecvării unui text la mesajul pe care-l transmite. Or, încetul cu încetul, vorbirea din spaţiul public (administrativ şi altminteri) suferă tot mai tare (mi se pare, dar o mai zic şi alţii) de un sentiment autocenzurant că toate cuvintele se plasează în afara registrului în care vorbeşti. Am tradus adineauri „indiscriminately” cu „de-a valma”. N-am găsit „altă rimă” mai „administrativă”. Dar m-am trezit întrebându-mă - cred eu, cu temei - de ce propriul meu creier se jenează să scrie pe hârtie „de-a valma”? (ba chiar şi „cu temei”). De ce tot ce n-a fost importat ca termen în ultimii douăzeci de ani e învechit şi nu-şi mai are locul în scrisul modern, de ce dacă-l foloseşti pe „îndeosebi”, pe „neîndoielnic” sau pe „nesăbuit” suni „livresc”? De ce o să fie complicat să le explic copiilor mei în română conceptul de „a scoate la mezat” (deşi în flamandă există) din pricină că nu s-au actualizat cuvintele, iar pe alea vechi, din motive necunoscute, ne simţim constrânşi să nu le folosim (pardon, utilizăm)? De ce îi învăţăm pe străinii vorbitori de limbă română numai pronumele demonstrative lungi, ca şi cum numai ele sunt limba adevărată, aşa încât bieţii oameni se uită lung la partenerii lor de conversaţie care vorbesc limba care se vorbeşte? De ce a devenit româna o limbă infernal de jenată de propriile ei vocabule atunci când ele pot apărea în contexte obscene, şi ca atare în orice instrucţiune trebuie să „introduci” un şurub… şi devine complicat în ce, că e grav şi dacă scrii gaură, dar şi dacă scrii orificiu…? Şi să nici nu încep cu obsesia cacofoniei… Cum de am permis de comun acord această sărăcire a vocabularului (mă scuzaţi, pauperizare) şi în numele cărui scop? 

Îmi mai zice câte o amică, ocazional, că vorbesc cu cuvinte frumoase. O fi o chestie de idiolect moştenit din familie. Dar în opinia mea/după capul meu –  vorbesc pur şi simplu cu cuvintele limbii mele, „de-a valma”. Oare de ce atâtea dintre ele sunt puse la colţ?

 

musings on thought systems

I am (almost) full of admiration for people who can take a very clearly definite position in the world. In connection to… well, pretty much everything social. It seems that they have to be either very, very intelligent (as in, they have thought of everything that plays a part in every single equation of their world model and made up their minds) or else, and I’m trying really hard not to make this sound mean, but… quite misguided.
While trying to decide how I feel (think) about all sorts of social topics, I have come accross the same type of mind-numbing complexity.
For instance, on one side of the possible ideological field, it seems very well-intended to want to change skewed relations in society in order to give people who are being treated unfairly a better chance to realise their potential – yet that means that a) the efforts of the people who have managed to overcome the income crookedness/glass ceiling/education gap/ (fill in any of tens of topics divided along this line) become irrelevant the minute the rules change; b) that the stimulus (for people on both sides of the normal distribution) to make any effort gets seriously reduced – and people are nothing if not lazy; c) that, eventually, excellence levels out. It’s hardly worth illustrating this point with politics, therefore I’ll depict this puzzlement of mine within other topics of potential interest. I read this post the other day which, to me (and I apologise for the need for labels), falls under `feminism`. And I felt, for one part, as if I was ready to stand on a barricade for the right to behave like a girl, to accept one’s emotions and live one’s – socially successful – life within the framework of one’s own gender (and nevermind, for the purpose of this discussion, how much of that is social anyway). Yes, it felt unfair and crooked that you’d have to `man up` about everything („stel je niet aan”, „nu-ţi pişa ochii”) instead of being allowed to be in tune with yourself. Yet, for another part, it seemed as if, if that rule changed, then half of how I, personally, and many women with me, define themselves would become worthless. The ability to play `as men` and to perform within the crooked framework – it would be irrelevant as soon as everything got redefined to make the playing field level. As for what it would all look like as soon as we structurally embraced emotionality, I dare not formulate any thoughts on that matter…
Another example: University entrance exams – in my generation, they were still the rule. Luckily, Romania still being a postcommunist country, the divide between extreme incomes had not yet systematically become so large that some would always be able to get preparation for a superior education and some never (although I am sure there will always have been people in whose horizon of expectation school didn’t play a part to begin with). It was, quite often, a matter of working hard (or at least, so it felt). People whose parents earned little worked extra hard, without private lessons, to pass this entrance exam. And there were fewer places. Today, everyone is welcome, on the basis of their highschool exams (SAT-like) and a tuition fee. Democratisation, in a way, although there are much fewer scholarship places and much more tax places – more students in general (because more people should be schooled), but also more students that can afford it without particularly having to make a dramatic effort. And yes, although the system of the small elite may be unfair, it seems unfair to one who couldn’t afford many things, but went to university in a time when it was a bitter struggle to get in, that their diploma is worth much less, through sheer inflation.

This is not, by the way, a post about rather sympathising with right (see, I said it, it seems impossible to get out of the left-right paradigm, however much you try). On the other end of the ideological paradigm, it makes perfect sense to me to assume that people will be more motivated to produce and make an effort when they embrace their self-centeredness – therefore a liberal economic and social system based on people’s self-driven `pursuit of happiness` sounds correct to me. But then, again, there have to be some rules so that one’s freedom shouldn’t impede on someone else’s freedom. And that’s where I start seeing flaws on this side as well: a) it is difficult to make sure that the freedom of people with more resources doesn’t become more important than the freedom of those with few resources – because man is nothing if not corruptible, especially when distribution of wealth becomes very skewed; b) this sort of system, without in-built (and therefore, unfortunately, state-built) holdbacks, will always choose money over quality of life – on a societal level: there is always the question of how economic motivation stops being the motivation of gaining a certain quality of life – because, well, in the process of attaining it, you relinquish the momentary quality of life (you hardly see your kids, due to the long hours you have to put in to pay for the dream-house that you hardly live in) and after a certain ceiling of wealth, the accumulation no longer simply sustains the very high standard of life, but becomes self-driven – because man is nothing if not greedy, as well; c) not everything is as profitable and therefore the market system reduces potentialities because not enough people are interested in them, although the input of different points of view/cultural products/niches may be very fertile for the evolution of the mainstream – it’s as if you chose (oh wait, that has already happened!) sweet corn as the corn that everybody likes and stopped producing regular corn other than for livestock, thereby losing large portions of food culture relying on a taste that isn’t there anymore, sweetening `general preference` in a way that subsequently requires the sweetening of all sorts of other varieties of food and – oh, surprise! falling into the pit of a structural body weight problem; d) not all external effects can be quantified, therefore the market system overuses resources… and, of course, one can go on for a long time. (I know, by this point it really is purely political ) .
Coming back to where I started: I can very well imagine society as an organism that needs persuasions the way our body needs hormones. THe moetaphor is, to spell it out, that a group of people of one persuasion is an organ secreting a cetain type of hormone and, on the big scale of things, hormones keep each other in balance – right-wing governments follow left-wing governments, some push one way, some the other, public opinion on… say, body image gets formed at the intersection of beauty industry-generated models and people militating to step away from photoshop representation of bodies and so on. It seems fair enough, if that’s how you represent the whole thing in your mind, to strategically pick a place to stand in one organ or another because you feel it needs reinforcement. But there are so many unquestioned, well-rooted beliefs in our heads that it seems to me almost impossible to make a well-informed choice on this matter – and sometimes on any matter. And then I wonder (especially at times when the level of alert in the world reached boiling point) – does any single neuron of this organism-thingy know, at any given time, how it ought to work? Is there anyone with a firm position about everything which is actually based on something?

 

Vertigo

Suntem prea mari ca să cădem, îţi spun,
ştiind însă din bancurile cu blonde
că ne putem sinucide sărind de pe tocuri,
- cu capu-n tavan nu-i nicio garanţie.

„Vai, sărmanele mele picioare”,
îmi spun, deşi ele n-au cum să cadă,
sunt bine împlântate în torentul de mâzgă lăcrămoasă
încă mai ştiu de unde-au venit.

E-o cuşcă aurită, îmi răspunzi,
nu poţi creşte şi nu poţi da-napoi,
în povestea asta
sticluţele n-ajută decât să uiţi
că eşti prea mare să cazi
şi destul de mic să te ia cu ameţeală.

 

prostia la români

Mă gândesc de ani buni la asta. Pare-mi-se că, de la Caragiale încoace în mod documentat, dar probabil de cu mult înaintea lui, premisa elementară a relaţiilor interumane în România este că celălalt e prost. Asta poate să însemne orice, de la ignorant la retardat şi de la semidoct la un IQ cu doar un punct sub cel propriu. Pe vremea bunicii, deşteptăciunea şi rangul burghezimii se măsura în „cu carte”. Adică şcoala de ingineri era o chestie mai cu moţ decât să te faci ofiţer, îmi povesteşte mama. Străbunicul meu şef de gară sărac-lipit după crah era mai deştept în mentalitatea locului decât cumnatul lui care administra o moşie de sute de hectare, cu cap, dar fără şcoală. Pe vremea împuşcatului se măsura „inteligenţa” cumva în cărţi citite, cu atât mai mult cu cât cărţile disponibile erau mai mult sau mai puţin aceleaşi, într-un număr limitat. Mintea se măsura în informaţie – deşi, în lipsa informaţiei cu pricina, interlocutorul putea să aibă o capacitate de sinteză cu mult mai mare decât tine, care posedai informaţia şi nu făceai mare brânză cu ea. În ziua de azi e greu să mai ai o măsură fie şi aparent obiectivă. Iar criteriile de evaluare a „inteligenţei”, dincolo de +/- manele, care e la fel de arbitrar ca orice criteriu, sunt de o volatilitate nemaiîntâlnită, fie şi numai datorită specializării substanţiale în plan profesional. Cu toate astea (adică cu toate că, mie personal, atunci când m-aş întâlni în virtual cu cineva care ştie să facă ceva ce mie mi-e complet străin, respectul pentru competenţele lui mi-ar paraliza întrucâtva capacitatea de a-l categorisi alb-negru), invariabil, pe forumuri de toate felurile, prezumţia, atunci când cineva nu e de acord cu tine, e că e un bou. O gâscă. Un prostălău. Acum vreo săptămână am citit, într-un subsol de articol de pe criticatac, un schimb de replici condimentat cu puhoaie de citate din cărţi de economie şi filozofie politică pe care nu le-am deschis vreodată. Impresionant schimbul de argumente între cineva care se ţinea de „de dreapta” şi cineva care milita stângist. Oamenii erau amândoi uriaş informaţi, gândiseră temeinic şi ajunseseră la concluzii diferite (deja un spectacol pentru un schimb de argumente pe un forum). Dar nu se puteau abţine – se tratau reciproc de „prost” şi-şi numeau reciproc concluziile „idioţenii”. Oare chiar nu există loc de „agree to disagree”? Să mor dacă pricep de unde şi până unde a apărut orgoliul ăsta absolut că numai tu poţi pricepe/cunoaşte/manipula totul şi că ceilalţi, dacă văd lucrurile altminteri sau fac altceva cu informaţia, sunt nişte imbecili. Poate cineva să mă lămurească?

 

baia de culori

paintball joacă netul cu mine. mă împroaşcă cu vopsele colorate: albastru e informaţii noi, roşu e frica de a nu şti destul, galben e neputinţa de a schimba conţinuturile, verde e centrul care închide pe rând sursele de zgomot. vânătă, aflu într-una că trebuie să mă păzesc, dar să mă deschid, şi mă măzgălesc cu sentimente neadevărate de toate culorile. din timp în timp, pulsul se grăbeşte către interiorul unei pungi de hârtie: „şi dacă mă-nec în culoarea vântului turbat?”

 

despre dureri în membre amputate

Am ales să plec. Oraşul a ales să trăiască în lipsa mea, uitându-mi amintirile. Oraşul îmi uită străzile copilăriei, una câte una, pe măsură ce lor le cresc dinţi de case noi, roz, sau sunt făcute una cu pământul. Locuitorii lui nu mai urmăresc traiectoriile pe care paşii mei le-au săpat, repetitiv, în asfaltul uşor de topit. În oraşul săpat, invers, în mine, supravieţuiesc linii de tramvai contemporane borcanelor de iaurt şi nume de străzi din trei epoci diferite, copii bătăuşi a căror morală protejează păpădiile care cresc pe parcela blocului şi magazine demult dispărute. Şi deşi pe negativ se suprapun, an de an, imagini ale oraşului altora, mă chinui să uit de pe-acum viitoarele amintiri despre oraşul meu imploziv.

Pe fantazia oraşului meu o muşcă neantul.

 

despre tabieturi şi vinovăţii

Fragmente de judecăţi ale altora mă pun pe gânduri (aproape imediat după descoperirea că ele sapă instantaneu câte un puţ proaspăt către apa freatică inepuizabilă a vinovăţiei, dar asta e altă poveste). Fragmentul de azi zicea că o contribuţie la oconferinţă a vorbit despre „how city space is for living and is diminished the more it is commodified”. În lipsă de mai multe informaţii despre povestea omului respectiv şi de context, nici nu mă zbat să citez sursa – ideea era doar că ups! commodification diminishes space meant for living??? Desigur, obiectele care-ţi fac viaţa mai simplă ţi-o şi complică în acelaşi timp, decorativul cere timp de întreţinere, mai mult spaţiu personal înseamnă mai puţin spaţiu public, construitul distruge sălbaticul, consumul de obiecte proprii reduce necesitatea obiectelor comune (aşa cum o dovedeşte leagănul din grădină, ba chiar suplimentarea absolută pe care o vom opera săptămâna viitoare, punând o cutie de nisip în curte ca să putem zăcea la domiciliu cu o bere în mână, ceea ce va dezrădăcina aproape de tot nevoia să socializăm cumva în parc). Sunt o mulţime de argumente pe care le pot găsi fără prea mare efort în sprijinul tezei (precizez din nou, decupate din context) care mi-a dat temă de meditaţie.
Pe de altă parte, însă, pe măsură ce trece timpul îmi îmbrăţişez tot mai tare burghezia, dreptul de a face lucrurile aşa cum îmi face plăcere să le fac, tabieturile. Dacă îmi folosesc frecvent bicicleta, mi se pare că am motive întemeiate să am o bicicletă cumsecade, care să nu trebuiască reparată o dată la două săptămâni. Şi deci cumpăr una mai bună-mai scumpă. Dacă standardul în casă e să azvârlim pantofii la uşa sufrageriei, fiindcă aşa e cel mai la îndemână, visez să pun un dulap de pantofi exact în locul unde ar fi zvârliţi oricum – şansa să şi stea în dulap şi să fie ordine la modul ăsta e mult mai mare decât cea de a schimba obiceiurile şi a inventa noi comportamente prin care pantofii sunt lăsaţi în hol işi tot poporul îşi pune papuci în picioare. Dacă ne place să gătim şi e ceva ce facem des, am pus mai mult preţ pe bucătărie decât pe alte chestii din casă şi am organizat-o cât mai mult aşa cum ne e nouă practic. Nu e deloc necesar ca totul să fie exact-aşa-cum-ai-visat. Însă în operaţiile recurente, comoditatea scuteşte, din punctul meu de vedere, în primul rând timp – şi timpul e lucrul care ne lipseşte cel mai tare. Desigur, am putea opta pentru ieşirea din rat-race şi pentru „downsizing” – ambele concepte fiind foarte la modă, deşi cel mai adesea mai mult „pe hârtie” (oare când o să se transforme expresia asta în „pe monitor”?): să lucrăm part-time, să stăm undeva (mult) mai mic, să avem mai puţine obiecte şi să ne spălăm vasele în lighean, cu cât mai puţină apă posibil. Să-i învăţăm pe copii că nu au nevoie de toate gogomăniile pe care le au. Să mergem la pădure şi să ne jucăm cu beţe în loc să mergem în parcul hiperamenajat din nordul oraşului, unde copiii pot să ţopăie în fântâni şi să construiască castele de nisip cu leagăne-excavatoare şi să se dea în balansoare prin care curge apă (O, Doamne, dacă i-ar vedea bunica pe copiii îmbrăcaţi în hăinuţe şic plini de nisip ud până-n ochi, ar face apoplexie!). Însă nu cred că drumul către o lume cu o amprentă mai mică a construitului (şi, sper eu, cu o fântână mai puţin productivă a vinovăţiei personale) trece neapărat prin alegerea între confortul propriu şi responsabilitatea faţă de societate/mediu. Nu cred că parcul exclude pădurea şi că entuziasmul pentru inovaţia în materie de confort urban se opune bucuriei campatului cu doar un cort, un briceag şi două salteluţe. Cred că este absolut posibil să creăm spaţii urbane care să se bazeze pe multifuncţionalitate şi pe mai puţin, dar mai deştept, atât pentru om, cât şi pentru grup. Şi cred că trendul ăsta e oricum pe val, dacă mă uit la iphone (pe care mi-l doresc cum nu mi-am dorit niciodată un aparat în viaţa mea, în principal ca să arunc/dau şase aparate diferite care funcţionează pe sfert sau pe ducă) sau la obiectul pe care-l folosim drept cărucior dublu/remorcă de bicicletă. (Sinceră să fiu, sper din tot sufletul că aşa va fi, fiindcă, de pildă, simplul plecat de acasă cu copiii e ridicol ca obiecte cărate dacă ieşirea durează mai mult de două ore). Cred că şi consumul, şi confortul, pot fi folosite (aşa cum cred că singurul voluntariat durabil este cel în care voluntarii fac ceva fiindcă le place lor, nu împotriva naturii proprii, exclusiv pentru o cauză). Te pomeneşti că asta e o nouă formă de idealism ?

 

third in a row

(meaning third post in English in the last few days, mostly in order not to dissapoint my first other-than-my-mom subscriber – who so pleasantly surprised me this morning – with random musings in Romanian.)

The thing circling about in the bucket of my mind and trying to get a formulation, stimulated by more or less debate-ey comments on the mummyblogs that I’ve been reading with unembarrassed thirst for the last weeks, is the extent to which exposure to gender identity stimuli in the world around us makes us comply and be what we are told we are. Or rebel. Or – ideally – shun labels.
Because I used to think I would die if anyone ever called any thought in my head a feminist thought. I also used to think my children, if female, will own no pink piece of clothing – in apparently no connection at all with the first thought. I used to think I could be absolutely anything I wanted AND that the thing I absolutely wanted to be was a mum (to be honest, this is the one piece of reasoning that never substantially changed and I’m happy with that, in spite of the fact that I never got round to actually resigning my lucrative activities and probably never will). And I hated the feminist movement because of growing up in a country where the movement had done nothing but defeat its purpose: where I come from, women were and are supposed to work full-time, more often than not keep households in which their men don’t lift a finger (rumour has it it’s been changing lately, I’m not there enough to check), raise children more or less on their own – with the occasional male input of ball-throwing at little boys at the weekend side-of-the-pond-barbecue and of belittling them if ever they manifest any non-masculine interests. I am quite aware of the extent to which this sounds like a rant – I used to see the issue rather black and white and be angry at the wrong… ah, but no, I still think, to a degree, I was angry at the right people. Because the generation of our mums, while being quite driven in their carreers and telling us sky was the limit, also taught our brothers to be exactly as helpless as their dads, whose mothers they used to curse, in turn, in their youth. Chores in houses were seldom split evenly, the roles of boys and girls were distributed before we even knew it and by the time I went to the seaside on holidays on my own with a group, when we were about 15, the girls were cooking every single day for everybody – never grudgingly, mind you, we were playing at being grown-ups, and that was what grown-up women did. (I also impressed a very temporary love interest to tears in my second year of university by washing his t-shirts – apparently it was endearing that there were still old-school women who took care of their men in that way, and amusingly, I was proud to be one.)
In time, a lot more nuance has come into the way I tell these stories or see `societies`. Having lived in three countries by now, I have been able to see that people get exposed to things to which their particular society attributes values and most of the time the `irrefutable truths` about `how things are` are integrated unquestioningly in one’s system of beliefs. (The temptation here is to illustrate with examples of `universal` trains of thought per nation, but I’m not going to fall for it, of course, this already being a rambling post with too many branches). What I wanted to say is that, with globalisation, quite a mass of the thought that is acceptable and accepted, mainstream, not consistently questioned, might just be the same for many of us. This being how come we can wonder on different meridians about the effect of sexualising pictures on children growing up and on their image of themselves. This is how come anorexia and bulimia are spreading at much the same pace in different places. This is how unfiltered feelings of being unsafe or of making too much effort in comparison to others (ow, how well this ties in with my rant, although it comes from somewhere completely different!) create rejections of otherness of the least politically correct kind.

And this is where I begin to wonder about the sense of this post and get all solipsistic on my own ass – to what degree am I capable to think independently about these things when, in truth, I wanted to have girls because my own brain was washed enough (and it’s difficult to say by whom) to believe that girls were the part of humanity that I had a more decent chance to reason with? How can I stand straight in any debate on society shaping uneven roles when I have been glueing all-hated labels on human behaviours on both sides of the gender rift for years? But also, going back, are the unquestioned things which have been settling peacefully in my brain really disqualifying me from formulating any informed opinion? And if so, is there no informed opinion possible on gender identity issues (or any issues, in fact)? Or is there a way of securing one’s attempt at `objectivity` (lovely construct, can’t help labelling it `scientifically male` though ) by critically questioning all assumptions one makes when trying to make up one’s mind? In other words, if I assess myself, for instance, as touched by an improperly/insufficiently questioned tinge of misandria, will that disqualify my view on how my world typecasts children in little princesses and little dinosaur lovers or will it just give it more strength because I am dealing with my own potential bias by admitting it?

Whoa, I definitely have too many questions for one single post and too many modifiers for every single sentence. Oh well…