despre timiditate (diary entry)

Boală grea. Atunci când n-ai deschis gura să nu deranjezi pe cineva şi te-ai trezit că ai aşteptat o lună degeaba ceva ce nu avea să aibă loc fiindcă era de la sine înţeles că trebuie să deschizi gura, doar nu contezi pe “due process”. Atunci când te întorci acasă cu convingerea că te-ai purtat complet asocial la o întâlnire cu oameni noi, fiindcă senzaţia că ei au ce să-şi spună unii altora sau că te bagi ca mărarul în ciorbă te-a împiedicat să le arăţi că-ţi sunt simpatici. Atunci când aştepţi o bucată mult prea lungă să înceapă altcineva să danseze la una din prea puţinele ocazii de a dansa, deşi ştii că trebuie să pleci devreme. Atunci când copilul studiază îndelung copiii necunoscuţi care se joacă, neîndrăznind să se amestece în jocul lor, de care are chef. Deşi pe mine însămi mă pot lua sistematic de urechi şi mă pot obliga să mă port invers decât tentaţia viscerală, să mă arunc în mulţime, inerţia e acolo. Şi o văd în fie-mea - răsfrântă. O să-i treacă, zic.

 

about languages… and stuff

This is about bilingualism. Or at least, that’s where I started. Then it turned out to be about identity. And then about history and information in general. I am in awe at the fact that people ever manage to stick to one `subject` – to me everything seems connected with everything else. It might be time to convert to some native religion on some virgin island .

Aaanyway – an article about unbalanced bilingualism got me thinking about why it was that I seem to have trouble speaking my own language with my children, although it is a language I am still very comfortable in, of which I love the versatility and of which, conceptually, I want them to have the benefit. Of course, there are all the contextual excuses – that the home language is the same as my partner’s language and the school language, therefore it’s far more contexts of Dutch to outbalance Romanian exposure; that I have to switch a lot and that I am not comfortable with the people in the room not knowing what I just forbade the kids to do or the people in the supermarket not being aware of the contents of a conversation that has them as a subject (`please let this lady pass in front of us at the register`, `watch the cart!`) etc. But there was a question in the article addressing one’s potentially internal reasons for linguistic inconsistence. And, while painting walls in the study, I went with it to see where the answer might take me.
It may be that what I often perceive, while translating, as shortcomings of Romanian in comparison to some Germanic languages is also perceived, consciously enough, as proofs of shortcomings in the `signified`, of empty spots in the fabric of `the world according to the Romanian` (because I strongly believe that language shapes the way one sees the world). It may be that those shortcomings (that I supplement linguistically by long and uneasy periphrastic constructions) become symptoms of where my original identity was lacking perspective, symptoms that I compensated by adding new layers of identity on. It might be that the fact that I am embarrassed to place the kids in front of even DVD’s dubbed into Romanian because of the sloppiness and fake tone of the translations, the unnerving quality of the TV shows when we are there on holidays and the `quick-and-dirty` way of making money by publishing children’s books/CD’s with idiotic poems/songs illustrated with a couple of animal shapes printed off the Internet without paying the rights, or printing Disney’s integral with texts that twist the language in ways it was never supposed to be twisted – drastically reduce my linguistic exposure resources – but also, mainly, get me down. It might be that my guard is down insofar as speaking Romanian is concerned because I’m all the time angry at and dissapointed with my country and that it takes an effort to filter the `now` out of the legacy of beauty that I need to pass along.
And that took me to another thought. I am very much aware that there is no such thing as absolute truth where personal or national identity and even history is concerned. But, for the sake of the game, we hold some stories to be commonplace in order to be able to relate to one another. Obviously (to me), Romantic nationalism put in place all sorts of fictions about nations and collective identities and especially about reasons to be proud of what you are (even though you have no merit at all in being born where you were born and even less in not trying to see how anyone else sees the world). These fictions have been, to large extents, debunked at some point in the 20th century – in any case to the point that nations had to admit the existence of quite a few skeletons in their closets. However, manuals all over the continent kept selling plenty of the Romantic dough – and many of us didn’t question it. I have met an extremely intelligent Finnish guy who claimed unflinchingly that the Kalevala was an absolutely unique product of national genius and that no other nation had ever produced a saga (he was a bit appalled at the wikipedia page with which we opposed his stance). Just as I have only met Dutch people being very-very-very proud of being Dutch – because oh, their commercial and colonial history and oh, their standing up to everyone and anyone and oh, such a little country among so many powerful nations and water… And of course, when asked, they will tell you that it’s not always the nicest of histories and that in fact it is based on a lot of suffering for others and mistification afterwards, but the core is unchanged – whatever is objectionable can be swept under the carpet of national pride. Where I come from, relativity in this sense has become the norm – because we know that the communist-nationalistic manuals we learned our history in gave a very warped vision of the world and because we are aware that their predecessors stem from a rather nationalistic age as well, I, for one, have no clear idea about any historic truth (apart from years and wars – which can be interpreted in all manner of ways). My lack of trustworthy information about the place I come from makes me relativise all messages I’ve ever received about my identity. Having been fed `national poets` whose value I couldn’t really, objectively, appreciate and `national values` which turn out to be inexistent in a free world, there is this fundamental lack of `pride` in my identity: there are, of course, wonderful things where I come from, but I see them being destroyed year after year by greed, stupidity, cowardice and, more than anything, a basic incapacity of working together towards any goal. So the strange thing is – I question other people’s rationale of national pride and can even find it misplaced, but, for the simplicity of self-definition, I miss it.
And this might be it – we live in a world in which nurture, as far as values are concerned, is placed significantly above nature. If you are a greatly successful farmer on land where your ancestors were greatly successful farmers, your added value is seen as minimal. If you come from a modest family and make something of yourself intelectually, it’s all your merit – these are, I think, strong and widespread beliefs (maybe `well-bred` as a concept is going to win back some force in the years to come, who knows). Conserving your given identity feels like little work, shaping a new and better one gives you an individuality which you can take pride. It might be then that it is sometimes easier speaking a foreign language because it is the signifier of who I worked to become instead of the signifier of a random complex of events shaping me from the start. With the added bonus that the people that I tried to approach were actually happy being what they were, as opposed to the people I was slowly drifting away from. In which case the right operation to sort this out might be embracing all of the identity layers instead of unconsciously fighting some of them; and only buying one’s resources at an old books’ shop .

 

pit bull

„Papa -Dacht het niet!
M. -Dacht het wel!
Papa -Dacht het wel!
M. -Dacht het ook wel!”

Ăsta e un joc pe care ai mei se amuză să-l joace aproape zilnic. Ori de câte ori tata încearcă să inducă în eroare copila schimbându-şi poziţia în jocul de „p – non p” ca s-o facă şi pe ea să i se opună formal, rostind astfel contrariul a ceea ce susţinea iniţial, Maria rămâne neabătut la propoziţia logică „p”. Ceea ce mă entuziasmează enorm la nivel paradigmatic, fiindcă importantă e, deci, (cu siguranţă, doar deocamdată ) poziţia ei de principiu, şi nu negarea poziţiei celuilalt de amorul negării.
În schimb, în viaţa mea de toată zilele, mă confrunt des cu atitudinea „orice ai zice tu, nu sunt de acord!!!”, uneori pomăduită cu o spoială de umor, cât să trebuiască să zâmbeşti şi să îţi înghiţi iritarea – „Dar este vorba despre x, nu despre y, aşa cum reiese din interpretarea ta”, pledez. „Ei, poate nu am citit bine, oricum nu m-am uitat la context, dar oricum cred că trebuie să fie altfel decât zici tu.” Cu instinct de pit bull. Care a dat de sânge, fiindcă mă costă o găleată de energie vitală să intru în starea de conflict, oricât de mărunt, ca să apăr ceva care nu mi se pare important, aşa că îi dau, adesea, dreptate pit bull-ului, numai să mă lase în pace. „Unchiule Charles, ce să fac?”

 

broderii pe teme date

Am terminat cartea. De citit, fireşte, a mamei, că de scris una sunt mici şanse să mă apuc vreodată. În ultima vreme mi-e greu să-mi adun gândurile, probabil de la îngheţarea lor prelungită. Mi se pare, deci, în timp ce citesc, că la unele propoziţii trebuie să răspund îndelung, după care a doua zi uit despre ce mă hotărâsem să gândesc cu glas tare. Dar, deşi cartea, pe lângă un jind aprins după o lume în care numai rar – şi numai în vacanţă – mai apuc să păşesc, mi-a dat mai multe teme de gândire, una a prins rădăcini aproape polemice. „E (teatrul) înţelegere sau provocare?”, întreabă Dabija într-un aparent faimos chestionar pe care trebuie să plec să-l caut după ce am citit povestea lui. Dacă aplic întrebarea la scris, cred că am, pentru mine, un răspuns. Autoarea cărţii povesteşte că la întrebarea asta a răspuns, la fel ca şi Cătălin Ştefănescu, puţin după pozitarea ei, printr-un eseu (şi pe astea două trebuie să le caut, Doamne-ajută cu sursele internet), rezumându-ne răspunsul ei/lor de atunci ca fiind: „e provocarea înţelegerii”. Mă tem că formulării ăsteia îi pun automat un complement de agent auctorial, ceea ce mă face să panichez. Mi se pare că „provocarea înţelegerii” îşi are rădăcinile într-o paradigmă paternalistă a „autorului” în care omul care face artă e investit, prin însuşi curajul de a încerca să transmită un mesaj, cu o înţelegere anterioară şi superioară celei a omului care vine la spectacol/deschide cartea. Această perspectivă mă cocoaţă cotcodăcind pe un gard antimodernist, deşi am conştiinţa că formulării ei îi precede şi îi succede o dezbatere de idei căreia nu i-am fost martor. Credinţa mea (intimă, aş zice, dacă n-aş exhiba-o pe această cale) e că actul artistic de orice tip, atunci când e cinstit, e înţelegere surprinsă cu pantalonii-n vine, altfel zis un proces de înţelegere care se petrece pe parcursul generării produsului cultural şi, în cazul artelor care se desfăşoară pe o durată, cum e spectacolul, filmul, cartea, poate fi urmărit de pe partea cealaltă. Văd spectatorul/cititorul ca pe un interlocutor obligatoriu al autorului, produsul cultural ca pe o solicitare de părere: „Eu înţeleg chestia asta aşa, tu?”. În zig-zagul eclectic al consumului de produs cultural pe care-l constituie orice viaţă de om, cred (acum, retrospectiv) că nu m-am crezut un destinatar lipsit de discernământ al produsului finit, pe care ar fi trebuit să-l îngurgitez, să învăţ din el şi să merg mai departe decât până pe la 14 ani. De la Hausvater încoace, am început să bănuiesc că fără capacitatea mea proprie de a mă emoţiona în tunelul de beznă în care mă târam pe brânci (pot garanta, fie vorba-ntre noi, că emoţia era parţial datorată ţinutului de o oarecare cazma de mână de către prea-sexy-ul protejat al alor mei, dincolo de bizareria introducerii în spectacol), fără verdictul final că spectacolul (şi prin extindere, tabloul sau cartea) mi-a generat un proces de gândire care merge în aceeaşi direcţie cu a făcătorului sau o ia pe altă câmpie, fără opinia mea, mirajul produsului cultural ca operă de artă rămâne numai asta – o potenţialitate. Că depinde numai de mine dacă împăratul e demascat ca fiind gol sau nu.
Evident, există cărţi groase de teorie a receptării şi a produsului cultural văzut de pe partea asta a imaginarei baricade. Dar nu cred că din ele vine credinţa mea, ba chiar în facultate ţin minte că mi se păreau prea relativizante, pulsiunea către adorarea făcătorului era (încă) prea puternică. Mă tem că această credinţă, pe care mi-am descoperit-o cu cuvinte în timp ce o citeam pe mama, se bazează pe o anumită democratizare a conceptului auctorial care, în vremurile cele mai recente, face orice dialog posibil, ca pe blogosferă, şi mă umple de entuziasm. Detest ideea că m-aş fi apucat să scriu ca să-i provoc altcuiva, condescendent, înţelegere (pe care o citesc ca egală cu a mea). Scrisul, ca şi teatrul, e pentru mine mărturisirea candidă de către cel care se apucă să scrie/facă artă (şi asumarea potenţialului ridicol asociat) că habarnare într-un anumit mod şi că este deschis descoperirii altor moduri de a habarnavea.

 

îmburghezirea

Ca să îmi explic fiorul rece care mă trece pe şira spinării tot mai des în ultima vreme, mi-am tot spus că cu cât ai mai multe, cu atât ai mai mult de pierdut şi că de asta prăpastia în care poţi să cazi pare mai adâncă. Cu copii cărora li se poate întâmpla ceva la cel mai mic clipit din ochi, cu rate la bancă, cu maşină pe care o conduci – sursă de groază a răspunderii faţă de vieţile ălora de lângă tine şi a ălora de pe drumurile patriei -, cu tot mai mulţi oameni dragi ale căror necazuri te ating indirect, adesea destul de tare, eşti fix opusul lui „an island” şi, ca atare, toate fluxurile lumii macro, care păreau să nu te atingă în niciun fel pe vremea studenţiei, când trăiai din cuvinte şi amoruri, îţi par ostile. Prin urmare, ca să trăiesc viaţa mea regulată şi uşor monotonă, înghit informaţiile de politică internă a trei ţări plus o Uniune, ştirile externe despre Coasta de Fildeş, Tunisia, Australia, Haiti, Pakistan, Palestina (şi pot să o ţin aşa până la 8000 de caractere, dar ştiţi şi voi cum arată ştirile externe), cele globale, despre al nşpelea top eco-bio care nu aduce niciun acord, despre încredere în pieţe şi datorii de stat, despre resurse şi distribuţie, şi mă baricadez în faţa lor cu o pâclă de neînţelegere. Nu ştiu cum să le asimilez altfel, nu ştiu cum să accept entropia lumii în general şi fragilitatea fundamentală a convenţiilor care-mi fac viaţa suportabilă decât generând un ecran de „data overload” de la un punct încolo şi îndesând politicul într-un sertar hiperplin (pe sertare le-am mai desenat cândva). Cel mai etic stresant în această negare e că o întreprind simultan cu achiziţionarea unei rochii noi, cu aranjatul casei ca să-mi fie cât mai confortabilă, mie şi alor mei, cu operaţii de un meschin ameţitor atunci când mă uit la imaginea globală două secunde. Al dracului dacă ştiu care e drumul printre cârdurile de vinovăţii pe care le generează simplul fapt că exişti.

 

In gedachte zondigen

Naar huis slenteren door fletse lucht
Verlangend naar vitamine D, vers gemaakt door de zon.
Als het mijn thuis is, lijkt een miljoenenstad een gehucht
Maar een mens kan toch kwijnen onder al dat beton.

Hoe onfunctioneler de uitdrukkingsvorm, hoe vrijer ik me voel
Al zal je deze keus niet snel begrijpen;
Prozaïsche zinnetjes met een gedichtensmoel
Liggen voor me voor het grijpen.

Vandaar dat ik vandaag wat later thuis zal komen
En niet zal opnemen – ik moet wat orde in mijn zinnen maken.
Ik heb mijn vrijheid eventjes voor lief genomen
En wandel ermee rond in een denkbeeldig staken.

Naar huis slenterend door fletse lucht
Hoef ik nog geen smoes te verzinnen;
Je zal niet achter de deur wachten met een zucht -
Mijn vrijheid en ik komen op tijd binnen.

 

Toană permanentă

Zumzet în minte
Un gol preaplin
“Am uitat ceva” ca sentiment definitoriu
O insuficienţă cronică de eu
Compensabilă prin pseudolirism derizoriu.

Jiminy are nevoie de vacanţă
E prea prezent,
înlocuind tâmpeniile de bună-credinţă
cu tâmpenii rezonabile, raţionalizate hiperatent
(Hiperatentul e opusul hiperactivului?
Opresiunea de sine se opune opresării prin prezenţă a colectivului?)

Şi totuşi tânjesc
Să-ţi pun în poală scrâşnetul şi urâtul
Să te agresez cu minele
Să te doară, chiar dacă-i nedrept
Să te expun vidului, necuprinsului pe care nu-l mai aştept
Să dau în tine şi să fie fair
Să aleg să nu ştiu că mă faci fărâme dacă reacţionezi pe măsură
Să nu-ţi accept dreptatea placidă şi incontestabilă
Să te fac să faci ceva improbabil, cu ură -

Tânjesc să-l ucid pe Jiminy o zi
Şi ca, pe urmă, să “there will still be you and me”.

 

Cele 10 (mii de) porunci

Mănâncă, roagă-te, iubeşte,

Pleacă-n lume de te înmulţeşte

Fă ordine, ţine-ţi casa curată,

Nu-ţi târî picioarele îngălată,

Nu pişa ochii, mestecă din gură,

Separă compostul dacă-ţi pasă de natură,

Nu reduce în relatare preţul cizmelor,

Reunoaşte că eşti vulnerabilă consumismelor,

Dă ţâţă, taie-le ciocolata,

Epilează-te, nu lua mâncare de-a gata,

Nu interzice, ci coordonează,

Nu-i lăsa să zbiere pe străzi, că deranjează,

Dă telefon alor tăi, zi că eşti bine

Nu vorbi prea tare, nu te gândi la tine,

Fii frumoasă şi transparentă, fii asertivă,

Celebrează viaţa, învaţă să faci colivă,

Fii fericită, nu loser, nu cicăli,

Păstrează un sac separat de răbdare pentru copii,

Ţine minte date de naştere şi sfinţi

Spală-te cel puţin trei minute pe dinţi,

Nu-ţi uita telefonul, nu uita pilula,

Schimbă nisipul pisicii, întoarce pendula,

Udă florile, citeşte Kant,

Dă-te seara negreşit cu demachiant,

Fă sport, relaxează-te,

Nu judeca, adaptează-te,

Cumpără-ţi chiloţi de dantelă, fii sofisticată

Nu fi fiţoasă, nu bea doar apă plată,

Fii de gaşcă, nu băga în tine,

bea cu măsură, nu adopta mai mult de două feline,

Fii cooperantă, fii la curent,

Ai grijă să dormi suficient,

Închide televizorul, joacă-te cu plastilină,

Unge balamalele cu parafină,

Nu te lăsa pe tânjală,

Completează formularele pentru şcoală,

Ajută sărmanii, fă voluntariat,

Separă cămăşile pentru călcat,

Plăteşte factura, cumpără lapte,

Fă găluşti cu prune şi mere coapte,

Fii socială, anunţă când întârzii,

Fii civică, nu face gură când vorbeşti cu surzii,

Fă-ţi musai chef de sex, fii creativă,

Abţine-te de la critică constructivă,

Slăbeşte, evită E-urile

Fii cumpătată,  freacă WC-urile,

Coafează-te, nu ucide,

Boicotează agricultura cu pesticide,

Nu boli, nu lua antibiotice,

Nu ceda impulsurilor haotice,

Acoperă-te, despoaie-te,

Fii verticală, îndoaie-te,

Mănâncă cel puţin de trei ori pe săptămână peşte

Roagă-te să apuci ziua de mâine,

iubeşte.

 

no man’s land

Bucureşti, Sfânta Vineri. Morminte îngrijite de piatră, morminte  în paragină, morminte de pământ cu gheţuşcă, morminte cu gărduleţe cochete sau ruginite, greşeli de ortografie săpate în marmură, noroi pe alee. Nimic altminteri decât altminteri. Mă apuc să fac curat. Tai crenguţe, scot mlădiţe proaspăt încolţite de salcâm, smulg iarba uscată. Mă confrunt cu un vast lăstar de soc crescut între gardul meu şi al vecinei din stânga. Nu e pe proprietatea mea, nu e pe proprietatea ei, dar dacă e lăsat de izbelişte, va dărâma într-un an stâlpii de colţ ai ambelor garduri (aflate la 15 cm distanţă unul de altul, în virtutea parcimoniei mai puţin strânse la pungă împărţirii de început de secol 20, spre deosebire de parcelele noi, de „după”, a căror distribuţie îi impută piciorului meu drept că e mai lat de 5 cm şi îl obligă să calce pe morţi). După cugetarea conform căreia, chiar dacă vecinei îi place tufa de soc, nu-i fac un rău fundamental tăind-o, mă pun pe lucru şi fac lumină din nou celor două morminte (mai am pe conştiinţă un puiet de arţar, un lăstar zdravăn de corcoduş, unul de tei şi o ţepoasă ramură de măceş, care cu toatele cooperau la transformarea, în timp, a locurilor de veci în vestigii arheologice). Cu treaba făcută, mă uit de jur împrejur. Spaţiul dintre parcele e al nimănui, lăsat în grija unei administraţii care nu poate stoarce bani din îngrijirea no man’s land-ului, şi ca atare îl lasă pârloagă. Mi se formează inevitabil în minte formula resemnată „ca la români”. Şi mă opresc.

No man’s land-ul dintre două garduri de cimitir e, într-adevăr,  paradigmatic. O ţară întreagă coseşte de aici până aici, iar ceea ce nu e al nimănui a încetat cu desăvârşire (poate în comunism, dar nu pot să jur că neapărat atunci) să fie al tuturor.  Scări de bloc, faţade în curs de „reabilitare” (în pătrăţele, în funcţie de cine a fost de acord să plătească), şanţuri, islazuri, gropi de gunoi, clădiri furate cu bucata, servicii comune vandalizate, toalete publice murdare, spaţiu public în care se evită contactul vizual unul cu altul – toate mi se par simptome ale aceluiaşi rău. Ceea ce lipseşte, este nu numai „statul”, liantul universal care să aibă grijă, prin servicii decente, de acoperirea hiaturilor dintre proprietăţile individuale, ci şi răspunderea comună faţă de spaţiile, bunurile şi abstracţiunile comune. Lipseşte tot mai tare controlul social al băbuţelor care te fulgeră cu ochii când arunci pe jos, al vecinilor care se plâng când dai muzica la maxim (pe proprietatea ta, dar poluând fonic spaţiul comun), al manifestaţiilor la care participi pentru că înţelegi că s-a decis ceva nedrept, chiar dacă nu te afectează personal, al purei conştiinţe a existenţei unor norme nu ca să te chinuie, ci ca să-ţi facă viaţa mai plăcută.  Fireşte, acolo unde toate normele sunt arbitrare, e greu să convingi pe cineva că unele din  ele sunt utile şi că i-ar face bine. Şi totuşi…

De fapt, ceea ce, cred eu, lipseşte, este încrederea în reciprocitatea gesturilor. E ca la înarmarea nucleară – nu închizi fabrica de bombe până nu ai o garanţie că şi celălalt o închide, şi fabrici câte o bombă pentru fiecare bombă a celuilalt, deşi amândoi muriţi în cazul utilizării efective a fie şi unei singure fracţiuni din arma de stârnit frica. Cât timp ceea ce domneşte e neîncrederea, fiecare refuză să facă orice efort înspre ameliorarea spaţiului comun (a nu se citi numai a maidanului, ci şi a spaţiului politic), de frică că vine altul şi strică, şi „de ce să muncesc eu pentru…?”. Şi răspunsul meu, personal, la chestia asta e (O, fi-mi-ar parabolele de râs!), că nu există garanţii. Că spaţiul social sănătos este creat prin ieşirea din situaţia maimuţei cu alunele, care a băgat mâna-n scorbură, a înhăţat alunele şi nu mai poate să scoată pumnul închis, dar nici nu vrea să abandoneze prada. Înţepenirea în proiect este neîndoielnică atâta timp cât nimeni nu investeşte fără garanţie în lucrurile comune. Şi da, you lose some, and then you lose some more. Şi la un moment dat, printr-un mecanism de feedback, că organismul mare e la fel ca organismul mic, substanţa încrederii începe să se sintetizeze de la sine. Dar cine sunt eu să vorbesc, care-mi investesc încrederea în altă societate, cu capacitate de a reciproca…

 

răspundere (iar)

Nu cred că aş fi un manager grozav. Mă costă o grămadă de energie numai să gerez cursul unei zile obişnuite, din cauză că sunt împrăştiată şi reţin grămezi de detalii importante pentru alţii, dar uit să-mi iau cu mine telefonul. Şi mă aleargă tot timpul din urmă groaza subconştientă că, în efortul de a face bine lucrul de care mă ocup acum, sigur am uitat altceva. Îmi aduc aminte, ca prin minune, aproape totul la timp, dar omniprezenţa „grijii” îmi roade o gaură în stomac. De asta, probabil că aş fi un manager rezonabil, dar mi-aş da duhul.  Dar cu teoriile stau bine. Adică trăiesc cu anumite convingeri despre care e rostul unui manager, pe care visez din tot sufletul să ajung să le şi trăiesc cândva în rolul meu de subordonat.

Visez ca managerul meu să judece bine oamenii şi să aibă încredere în propria judecată. Adică să aleagă o echipă şi apoi să nu simtă nevoia să facă poliţie cu ea de teamă că n-o să muncească. În fond, de asta există target-uri, puncte pentru promovat, statistici – lenea şi inerţia se combat de la sine într-un loc de muncă bine organizat. Iar oamenii care sunt trataţi ca nişte adulţi au tendinţa să se poarte ca atare, spre deosebire de oamenii obligaţi să fenteze sistemul fiindcă e stupid. Visez să muncesc la fel de mult sau mai mult decât acum, în termenele stabilite, dar să am spaţiul răspunderii pentru cât şi când muncesc. Şi nu cred că este de negestionat situaţia asta ca distribuţie a muncii – e suficient să faci un coş cu lucrurile de muncă în momentul x şi să desemnezi doi oameni „de gardă” în fiecare săptămână, sau fiecare zi, care să recupereze ce n-a luat nimeni în lucru şi e urgent. Atâta timp cât toţi facem aceeaşi muncă, e simplu.

Visez ca managerul meu să aprecieze munca bine făcută, nu orele şezute în faţa calculatorului. Să fie de partea echipei atunci când un criteriu administrativ care nu are nimic de-a face cu munca noastră se pune de-a curmezişul unei împărţiri judicioase a timpului de lucru. Să se gândească la eficienţă şi la motivare, şi nu la imagine.

Visez ca managerul meu să ştie să planifice. Să nu-mi ceară să ştiu în ianuarie când plec în concediu, dar să nu-mi acorde semnătura pe cererea de concediu până în săptămâna când trebuie să plec. Să-şi facă un excel simplu cu fluxurile de muncă aproximative, pe săptămâni, cu un minim şi maxim de oameni prezenţi pentru fiecare perioadă, şi să poată decide pe baza asta în orice moment din an dacă poţi sau nu să pleci. Cu cererea semnată, de preferinţă, înainte de cumpărarea biletului de avion. Sau de plecarea avionului.

Visez ca managerul meu să mă vrea inteligentă. Să nu-mi spună că nu trebuie să fac un curs de calculator de două ore într-o pauză de prânz fiindcă „nu e pentru mine”, după care să se trezească a doua zi că trebuie să ştim cu toţii ce s-a predat acolo şi că are nevoie de o prezentare powerpoint de la curs. Să vadă echilibrul dintre investiţia în oameni şi rezultat. Nu să-mi dea degeaba – nimic. Ci să-mi dea ce-mi trebuie ca să lucrez mai bine.

Visez ca managerul meu să conducă prin exemplu. Să nu-mi refuze un curs de două ore „cu treabă”, dar să meargă la unul de două zile de dezvoltare personală, să nu-mi refuze concediul în august, când nu e nici un câine la serviciu, dar să plece o lună prin insule, să nu irosească resursele greu plătite ale timpului propriu, făcând totodată economie la timpul meu. Visez un manager responsabil şi educat într-o ţară nebalcanică. Şi nici măcar nu muncesc în România…