Mirosuri

Îmi amintesc o fericire intensă legată de mirosuri şi cârpe. Ca şi cum memoria ar fi refuzat în mod autoterapeutic (aşa cum a făcut-o cu tot pianul cu excepţia unei bucăţi de Bartok şi cu toată matematica cu excepţia aritmeticii elementare) să scoată la iveală în mod sistematic lungile dâre de gri ale vieţii dintre mirosurile şi cârpele cu pricina şi ar fi compusă dintr-un pot-pourri de madeleine succesive. Ştiu că fericirea intensă era condiţionată de existenţa griului, aşa cum Fantazia nu e doar mâncată de neant, ci condiţionată de el. Ştiu şi că suma madeleinelor compune copilul care nu voia să se facă mare şi adultul care îşi refuză orice dezechilibru în balanţa interioară, negociind la sânge cu sine însuşi ca să nu trebuiască să negocieze cu alţii. Ca să se poată conta pe el, whatever that means… Şi ştiutul nu împiedică impulsul de colecţionar.

Mirosurile sunt uşor de identificat, şi adesea adiacente cârpelor. Un miros de ursuleţ de pluş care ocupa acelaşi spaţiu în receptorul mental ca mirosul unei haine de blană sintetică a mamei, rămasă la un moment dat vreo două luni în cuier – 9 pe scara fericirii. Un miros de uniformă, prezenţă bărbătească şi probabil tutun, intrat pe uşă în materializarea dezamăgitoare de factor poştal – 7 pe scara fericirii. Un miros dulceag de picioare transpirând discret şi nerevoltător in ciorapi de nailon – 8 pe scara fericirii, fiindcă mama doarme deci după-amiază şi nu poate fi trezită – e aici şi totuşi nu-i. Un miros de batic foşnitor, indisociabil de culoarea lila, dar fără nici o legătură cu lavanda – 10 pe scara fericirii, mai ales în asociaţie cu Kalinka maja. La ele se adaugă mirosurile vacanţelor, dar astea sunt banale şi intră în sertarele cu nostalgii ale fiecăruia – deşi, totuşi, dulceagul pai umed, de fapt un miros de vegetal care nu se poate hotărî dacă e în pragul intrării în descompunere sau doar înmagazinează extatic toată căldura solară de care e în stare, deşi datarea cu carbon l-ar plasa deja dincolo de limita asimilării, acel miros deci pe care-l regăsesc din an în paşti în rogojini şi pălării de pai, rămâne o sursă de bucurie – îi dăm măcar un 6.

M-am întrebat adesea dacă încapsularea asta a amintirilor în bule aurite şi prelungirea lor ritualică dintr-un timp imperfect al repetiţiei – necesare confirmării adoraţiei – într-un timp present continuous îndelungat al repetiţiei -necesare emancipării de sub ele şi devenirii de altcineva decât obiectul adoraţiei – nu are ceva uşor bolnăvicios. Dacă nu ar trebui să mă scutur cu totul de praful de zână cu care mi-am garnisit atâta vreme fărâmiţele de trecut şi nu ar trebui să îmi rezolv incoerenţele prezente. Însă în ciuda conştientizării, bolul cu pietricele frumos şlefuite de memorie rămâne intact şi la fel de plin – `I just don’t think of it that often`, slavă Domnului.

Mimarea formelor preluate goale, sau împreună cu un conţinut neînţeles, cum ne învăţa Lovinescu, mie una mi-a adus încetul cu încetul un fond. Un alt fond decât cel neînţeles iniţial. Unul adaptat nevoii mele de fond şi de funde. Lucrurile sacralizate din cu totul alte motive la început au devenit sacre prin gestul ritualic moştenit şi au căpătat glazura unui strat propriu de amintiri neîmpărtăşite cu ea, şi a unui strat de trăiri formate în altă găoace mentală. Descoperirea unor sensuri „iniţiale” văzute prin ochii ei nu le mai schimbă pe ale mele – le sporeşte gradul de inteligibilitate şi le dă profunzime, dar nu le goleşte de calitatea de „teren câştigat de una singură”. Mă transform în fiecare zi, puţin câte puţin, într-o ea cu o grămadă de date similare, dar cu o grămadă de intersecţii de destin şi alegeri diferite. Am internalizat pildele-cheie – cea a rabinului cu capra, vaca şi măgarul în casă (din păcate pe asta o pun în practică prea des, nu prea mai are efect, fiindcă nu sunt în stare să scot animalele la finalul operaţiunii) „Acum nu mai doarme el”, „Polul Nord”, „Eşti atât de conştientă încât nu ai nici o scuză”. Le-am dat mai departe, cu dărnicia crudă a prietenelor care se iubesc cu patimă – mă îndoiesc că i-au folosit cuiva cu adevărat. Mie da. Şi-s recunoscătoare pentru ele.

De ce am plâns… Hm… fiindcă înţelegerea nu vindecă, degeaba zic pisicoanaliştii lui peşte.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s