cu fundu-n două-trei luntri

A devenit o discuţie extrem de uzuală printre noi, ăştia „căraţi”, după cum ne denumeşte generaţia mamei, discuţia despre procesul de adaptare. Ne dăm, conştiincioşi, linkuri cu studii de doctorat despre cum se adaptează omul la o cultură străină, care sunt fazele, unde se poate pierde pe drum, sau chiar cum se reintegrează în cultura lui de baştină după ce s-a dezintegrat prin străinătăţuri. E de fiecare dată amuzant să ştii că există un traseu de parcurs, să apreciezi pe unde se află unii şi alţii în funcţie de virulenţa opiniilor lor de pe forumuri, să simţi că nu eşti nebun de unul singur şi să conştientizezi totodată că nu eşti în niciun chip unic în trăirile tale înstrăinate.

În ultima vreme, după a doua dezrădăcinare, constat că relativez din ce în ce mai tare toate conceptele culturale şi, odată cu constatarea predeterminării simţirilor proprii de către miliarde de factori sociali, îmi revine încetul cu încetul conştiinţa unicităţii parcursului. Unicitate dată poate doar de modul în care buretele psihic se lasă pătruns de anumite experienţe şi le exclude pe altele, în care dă drumul unei superstiţii în favoarea alteia, în care valorizează ca bun sau rău, nordic sau sudic, raţional sau sentimental cele mai diverse fărâme de realitate. E un mare câştig că, din toate astea, am învăţat să categorizez mai puţin. Şi că am învăţat că în dichotomia ţara 1 faţă de ţara 2 poţi încă avea tentaţia să categorizezi lucruri drept „acolo e alb, aici e negru”, dar atunci când în discuţie intră ţara 3 orice tăietură netă devine exclusă. (tipic e, în traiul în Belgia, că Belgia e gândită ca fiind sudică şi Olanda nordică, în vreme ce românii mutaţi în Belgia fără altă experienţă expată simt Belgia ca net nordică în comparaţie cu Balcanii)

Ţara trei aduce cu ea şi un plus de identitate. Dacă în ţara 2 eşti un cetăţean al ţării 1 imigrat, în ţara 3 eşti un imigrant provenit din ţara 2 care, doar accidental, e născut altundeva. Şi originea începe să ţi se piardă în bagdadie, să fie doar o mărgică într-un şir de identităţi, o componentă esenţială, dar nu definitorie. Uite aşa, traiul în trei ţări lipsite de guvern aduce cu sine sentimentuul vacuităţii – acasă sunt doar la mine în castel, care e situat pe un teritoriu imaginar neaparţinând decât bunului Dumnezeu, eu care sunt eu în toate limbile pe care le vorbesc mai bine sau mai prost, adaptată în primul rând – schimbării.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s