Responsabilizare 1

„Mie să nu-mi răspunzi!” îmi sună încă în minte drept una dintre cele mai de neînţeles replici din copilărie. Ba îmi amintesc şi cel puţin o palmă încasată din incapacitatea de a pricepe sensul non-literal şi, ca atare, din contracararea ingenuă: Păi cum să nu-ţi răspund dacă m-ai întrebat ceva?

„Mie să nu-mi răspunzi” însemna doar să-ţi înghiţi replica interpretabilă drept obraznică, să nu-ţi aperi punctul de vedere, să taci atunci când reproşul sau interdicţia ţi se par nedrepte, să nu ridici tonul şi, când toate astea ţi se urcă în gât sub formă de nod, să nu-ţi „pişi ochii”. Semantic vorbind, acum înţeleg că „ a răspunde” e o parte componentă din „răspundere” şi că atâta timp cât doar educatorul e „răspunzător” de tot ce se întâmplă, educatul nu are neapărat drept de „răspuns”.  Dreptul de a decide cu privire la cine eşti tu şi cum îţi vezi lumea era, în copilăria mea, câştigat prin revoluţii succesive, care îţi aduceau pe farfurie bucăţele succesive de răspundere – dar asta abia târziu, după ce multe revoluţii incipiente se sfârşeau în „moş nicolae”.

Cultura în care vor creşte copiii noştri e însă una a răspunderii împărtăşite şi oferite de la bun început – câte puţin, fireşte, dar cu totul altfel. Aici trebuie să răspunzi, să negociezi bucăţelele tale de input, încă de mic, dar dacă s-a ajuns la un compromis, el se pune în aplicare de ambele părţi, fără supărare. Cred că asta a fost prima lecţie, cea cu mâncatul Mariei. Cât timp am tras de ea ca de un cal mort să mănânce fiindcă trebuie, s-a pus de-a curmezişul şi lucrurile au escaladat infernal. Acum am găsit soluţia, sperăm pe termen mai lung. Cu o jumătate de oră înainte să fie cazul să mâncăm, o întrebăm dacă îi e foame. Ea zice că da sau că ba şi, dacă da, cere biscuiţi. Noi îi explicăm că biscuiţii nu sunt o opţiune decât după masă. Are de ales între sandwich-uri şi mâncare gătită, dar nu imediat, când i se face foame. Invariabil, cu ideea sădită, i se face realmente foame şi cere ea însăşi de mâncare – „mâncare bun”. Pe care o mănâncă fără fasoane, cu conştiinţa că, dacă mănâncă tot, primeşte desert, dacă nu, nu. Dacă se opreşte şi nu-i mai trebuie, i se reaminteşte înţelegerea şi are dreptul să opteze să lase în farfurie ceea ce nu-i place sau să tragă de sine ca să obţină desert. E adevărat că e o manipulare (Maria are încă nici 3 ani), dar toată afacerea conţine 3 bucăţi de răspundere proprie – Maria trebuie să conştientizeze dacă şi când îi e foame, trebuie să aleagă între două feluri de mâncare non-snack şi să înţeleagă consecinţele lui a mânca tot, da sau ba. Şi în aceste condiţii, cu inputul ei, mesele nu mai sunt o corvoadă. Ba dimpotrivă, vine câteodată ciripind către prânz şi-mi propune să prăjim un ouşor împreună, ceea ce e o variaţie plăcută.

Mi-a luat mult timp să descopăr tehnica asta pentru mâncat, în mod punctual, dar acum, că am înţeles-o din punct de vedere (de-a dreptul) ideologic, cred că substratul ei îmi va călăuzi mulţi paşi ulteriori.

Anunțuri

Un gând despre “Responsabilizare 1

  1. Aflai intamplator de existenta ta pe aici in weekend de la Nasu’ Marilen. Si in concluzie ma amuz copios, cind am un pic de timp (copiii inca dorm!).
    Apropo de mincare: eu am fost o sclifosita – in mare parte mai sunt inca 🙂 – si ai mei s-au luptat ingrozitor cu mine ani si ani pe tema asta. Sa iti spun cum se vede treaba asta si de pe partea aialalta (ce-i drept eram un pic mai mare decat Maria din motiv ce imi amintesc, si a si durat o eternitate, pt ca ai mei nu au avut „revelatiile” tale, poate): mi s-a parut intotdeauna ca ai mei sunt obsedati cu mincarea, ca nu (mai) conteaza nimic in afara de asta, jumatate din viata se desfasura fie la masa, fie vorbind despre mincare; nimic nu era la fel de important ca mincatul, respectiv mincarea. ma obosea, ma enerva, ma frustra ideea ca asta este (tot) ce conteaza. Nu stiu daca m-am pus de-a curmezisul, as zice ca nu, insa nici nu s-au ameliorat lucrurile in timp. Eu nu am mincat, pina la varste inaintate, gen 18 ani, ff multe chestii; si am inceput sa le gust/sa le maninc cind mi-am dat eu seama ca ar fi bine, util, sanatos, poate chiar si placut. Eu cred ca, pe cat posibil, ignorarea subiectului e cea mai benefica. Oricum, realizarea ta imi pare uriasa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s