ortografică

Discuţie cu bărbatu-meu pe marginea conceptului de „Het Groot Dictee der Nederlandse Taal”. El – „Trebuie să aveţi şi voi aşa ceva în România.”. Eu – „N-am auzit niciodată de un concurs naţional de dictare/ortografie.”. El – „Ei, ar fi amuzant dacă aţi avea, v-aţi da şi voi mai bine seama de relativitatea limbii.”. Eu – „Probabil – dar cred că rezultatele ar fi foarte împărţite.”. El – „Adică? Tu cât la sută ai face bine?”. Eu – „Eu nu fac greşeli de ortografie în limba română.”. El – hohot. „Mă aşteptam. Păi nu ştii ce fel de texte ţi se dau, sigur nu faci mai bine de 90%.”. Eu (cu încăpăţânare) – „Eu, spre deosebire de alţii, nu fac greşeli de ortografie în limba mea maternă.”. El – „Bine, hai să-ţi arăt în olandeză cât faci.”. Eu (stârnită) – „Bring it on.”

După cinci alineate de cuvinte kilometrice, care se pot scrie separat sau împreună conform echivalentului olandez al DOOM-ului de acum 2, acum 5 sau acum 10 ani (pe care nu le-am consultat niciodată), de grafii ale cuvintelor franţuzeşti ca în franceză atunci când nu sunt cuplate şi ca în olandeză atunci când se lipesc de un cuvânt localnic, de majuscule-minuscule cu-sau-fără-liniuţă în termeni de tip Blu-ray şi mai ales în verbe derivate de la acestea, de stabilit dacă o oprire din lectură se marchează cu punct şi virgulă, cu două puncte sau cu liniuţă (opţiunea diferită contând drept greşeală), am capotat definitiv când rezolvarea oficială îmi imputa că am OMIS o virgulă între un subiect multiplu şi un predicat (regula contrarie, mi se părea mie, ar fi trebuit să fie universală). Greşisem destul de puţin ca ortografie propriu-zisă a cuvintelor (în cea de-a patra mea limbă în care-mi duc zilele), dar punctuaţia, compactarea cu sau fără liniuţă şi majusculele mi-au amputat substanţial rezultatele. Şi drept de contestaţie privind virgula dintre subiect şi predicat n-am căpătat, că despre gramatică vorbeşti cu al meu precum cu proverbialul „muro di gomma”, orice mesaj se loveşte de el şi cade bleg, cu traiectoria fleşcăită de „degeaba-mi spui mie, ştii că nu mă pricep.”

Dar, cu mândria ştirbită, a trebuit să recunosc că, dacă astea sunt standardele, probabil că şi în română fac greşeli. Este prima oară când am acceptat că şcoala şi cultura noastră absolutistă din punct de vedere al ortografiei, cultură care m-a învăţat să mârâi printre dinţi la fiecare număr greşit de „i”-uri lipit de un f şi să am o judecată strictă faţă de păcătosul în acest domeniu, care să mă împiedice să îi acord măcar o clipă încrederea că ar putea avea ceva de spus dincolo de împachetarea defectuoasă, cultura care mi-a impus stricteţea formei fără să-mi propună nicio normă cu privire la conţinut (sau la absenţa acestuia)(atenţie, aici nu pun virgulă!!!)  mi-a cultivat o aroganţă a suficienţei de sine nelalocul ei. Încă un domeniu, deci, asupra căruia încep să mă îndoiesc. Şi să nuanţez: „Eu nu fac aproape niciodată greşeli în limba română.”

Anunțuri

Un gând despre “ortografică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s