răspundere (iar)

Nu cred că aş fi un manager grozav. Mă costă o grămadă de energie numai să gerez cursul unei zile obişnuite, din cauză că sunt împrăştiată şi reţin grămezi de detalii importante pentru alţii, dar uit să-mi iau cu mine telefonul. Şi mă aleargă tot timpul din urmă groaza subconştientă că, în efortul de a face bine lucrul de care mă ocup acum, sigur am uitat altceva. Îmi aduc aminte, ca prin minune, aproape totul la timp, dar omniprezenţa „grijii” îmi roade o gaură în stomac. De asta, probabil că aş fi un manager rezonabil, dar mi-aş da duhul.  Dar cu teoriile stau bine. Adică trăiesc cu anumite convingeri despre care e rostul unui manager, pe care visez din tot sufletul să ajung să le şi trăiesc cândva în rolul meu de subordonat.

Visez ca managerul meu să judece bine oamenii şi să aibă încredere în propria judecată. Adică să aleagă o echipă şi apoi să nu simtă nevoia să facă poliţie cu ea de teamă că n-o să muncească. În fond, de asta există target-uri, puncte pentru promovat, statistici – lenea şi inerţia se combat de la sine într-un loc de muncă bine organizat. Iar oamenii care sunt trataţi ca nişte adulţi au tendinţa să se poarte ca atare, spre deosebire de oamenii obligaţi să fenteze sistemul fiindcă e stupid. Visez să muncesc la fel de mult sau mai mult decât acum, în termenele stabilite, dar să am spaţiul răspunderii pentru cât şi când muncesc. Şi nu cred că este de negestionat situaţia asta ca distribuţie a muncii – e suficient să faci un coş cu lucrurile de muncă în momentul x şi să desemnezi doi oameni „de gardă” în fiecare săptămână, sau fiecare zi, care să recupereze ce n-a luat nimeni în lucru şi e urgent. Atâta timp cât toţi facem aceeaşi muncă, e simplu.

Visez ca managerul meu să aprecieze munca bine făcută, nu orele şezute în faţa calculatorului. Să fie de partea echipei atunci când un criteriu administrativ care nu are nimic de-a face cu munca noastră se pune de-a curmezişul unei împărţiri judicioase a timpului de lucru. Să se gândească la eficienţă şi la motivare, şi nu la imagine.

Visez ca managerul meu să ştie să planifice. Să nu-mi ceară să ştiu în ianuarie când plec în concediu, dar să nu-mi acorde semnătura pe cererea de concediu până în săptămâna când trebuie să plec. Să-şi facă un excel simplu cu fluxurile de muncă aproximative, pe săptămâni, cu un minim şi maxim de oameni prezenţi pentru fiecare perioadă, şi să poată decide pe baza asta în orice moment din an dacă poţi sau nu să pleci. Cu cererea semnată, de preferinţă, înainte de cumpărarea biletului de avion. Sau de plecarea avionului.

Visez ca managerul meu să mă vrea inteligentă. Să nu-mi spună că nu trebuie să fac un curs de calculator de două ore într-o pauză de prânz fiindcă „nu e pentru mine”, după care să se trezească a doua zi că trebuie să ştim cu toţii ce s-a predat acolo şi că are nevoie de o prezentare powerpoint de la curs. Să vadă echilibrul dintre investiţia în oameni şi rezultat. Nu să-mi dea degeaba – nimic. Ci să-mi dea ce-mi trebuie ca să lucrez mai bine.

Visez ca managerul meu să conducă prin exemplu. Să nu-mi refuze un curs de două ore „cu treabă”, dar să meargă la unul de două zile de dezvoltare personală, să nu-mi refuze concediul în august, când nu e nici un câine la serviciu, dar să plece o lună prin insule, să nu irosească resursele greu plătite ale timpului propriu, făcând totodată economie la timpul meu. Visez un manager responsabil şi educat într-o ţară nebalcanică. Şi nici măcar nu muncesc în România…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s