no man’s land

Bucureşti, Sfânta Vineri. Morminte îngrijite de piatră, morminte  în paragină, morminte de pământ cu gheţuşcă, morminte cu gărduleţe cochete sau ruginite, greşeli de ortografie săpate în marmură, noroi pe alee. Nimic altminteri decât altminteri. Mă apuc să fac curat. Tai crenguţe, scot mlădiţe proaspăt încolţite de salcâm, smulg iarba uscată. Mă confrunt cu un vast lăstar de soc crescut între gardul meu şi al vecinei din stânga. Nu e pe proprietatea mea, nu e pe proprietatea ei, dar dacă e lăsat de izbelişte, va dărâma într-un an stâlpii de colţ ai ambelor garduri (aflate la 15 cm distanţă unul de altul, în virtutea parcimoniei mai puţin strânse la pungă a împărţirii de început de secol 20, spre deosebire de parcelele noi, de „după”, a căror distribuţie îi impută piciorului meu drept că e mai lat de 5 cm şi îl obligă să calce pe morţi). După cugetarea conform căreia, chiar dacă vecinei îi place tufa de soc, nu-i fac un rău fundamental tăind-o, mă pun pe lucru şi fac lumină din nou celor două morminte (mai am pe conştiinţă un puiet de arţar, un lăstar zdravăn de corcoduş, unul de tei şi o ţepoasă ramură de măceş, care cu toatele cooperau la transformarea, în timp, a locurilor de veci în vestigii arheologice). Cu treaba făcută, mă uit de jur împrejur. Spaţiul dintre parcele e al nimănui, lăsat în grija unei administraţii care nu poate stoarce bani din îngrijirea no man’s land-ului, şi ca atare îl lasă pârloagă. Mi se formează inevitabil în minte formula resemnată „ca la români”. Şi mă opresc.

No man’s land-ul dintre două garduri de cimitir e, într-adevăr,  paradigmatic. O ţară întreagă coseşte de aici până aici, iar ceea ce nu e al nimănui a încetat cu desăvârşire (poate în comunism, dar nu pot să jur că neapărat atunci) să fie al tuturor.  Scări de bloc, faţade în curs de „reabilitare” (în pătrăţele, în funcţie de cine a fost de acord să plătească), şanţuri, islazuri, gropi de gunoi, clădiri furate cu bucata, servicii comune vandalizate, toalete publice murdare, spaţiu public în care se evită contactul vizual unul cu altul – toate mi se par simptome ale aceluiaşi rău. Ceea ce lipseşte, este nu numai „statul”, liantul universal care să aibă grijă, prin servicii decente, de acoperirea hiaturilor dintre proprietăţile individuale, ci şi răspunderea comună faţă de spaţiile, bunurile şi abstracţiunile comune. Lipseşte tot mai tare controlul social al băbuţelor care te fulgeră cu ochii când arunci pe jos, al vecinilor care se plâng când dai muzica la maxim (pe proprietatea ta, dar poluând fonic spaţiul comun), al manifestaţiilor la care participi pentru că înţelegi că s-a decis ceva nedrept, chiar dacă nu te afectează personal, al purei conştiinţe a existenţei unor norme nu ca să te chinuie, ci ca să-ţi facă viaţa mai plăcută.  Fireşte, acolo unde toate normele sunt arbitrare, e greu să convingi pe cineva că unele din  ele sunt utile şi că i-ar face bine. Şi totuşi…

De fapt, ceea ce, cred eu, lipseşte, este încrederea în reciprocitatea gesturilor. E ca la înarmarea nucleară – nu închizi fabrica de bombe până nu ai o garanţie că şi celălalt o închide, şi fabrici câte o bombă pentru fiecare bombă a celuilalt, deşi amândoi muriţi în cazul utilizării efective a fie şi unei singure fracţiuni din arma de stârnit frica. Cât timp ceea ce domneşte e neîncrederea, fiecare refuză să facă orice efort înspre ameliorarea spaţiului comun (a nu se citi numai a maidanului, ci şi a spaţiului politic), de frică că vine altul şi strică, şi „de ce să muncesc eu pentru…?”. Şi răspunsul meu, personal, la chestia asta e (O, fi-mi-ar parabolele de râs!), că nu există garanţii. Că spaţiul social sănătos este creat prin ieşirea din situaţia maimuţei cu alunele, care a băgat mâna-n scorbură, a înhăţat alunele şi nu mai poate să scoată pumnul închis, dar nici nu vrea să abandoneze prada. Înţepenirea în proiect este neîndoielnică atâta timp cât nimeni nu investeşte fără garanţie în lucrurile comune. Şi da, you lose some, and then you lose some more. Şi la un moment dat, printr-un mecanism de feedback, că organismul mare e la fel ca organismul mic, substanţa încrederii începe să se sintetizeze de la sine. Dar cine sunt eu să vorbesc, care-mi investesc încrederea în altă societate, cu capacitate de a reciproca…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s