dor

Dorul se defineşte cel mai bine într-o vale pavată cu piatră cubică pe care coboară în goană o Dacie cu un singur scaun pe bancheta din spate şi o uşă care nu se asigură. Dorul e anume chestia care te smulge pe uşa Daciei şi-ţi uneşte degetele pofticioase cu piatra cubică menită să le-nsângereze. Toate tentativele de a împăca dorul duc la degete zdrelite.

Dorul vechi se simte cel mai tare dimineaţa în faţa oglinzii, când guvernatorul vieţii tale zilnice te trage mult prea tare de păr ca să-ţi împletească prea strâns codiţele şi tu repeţi până la sastisire întrebarea : „Vine duminică, nu?”

Dorul vechi se măsoară cel mai net în calitatea rezoluţiei amintirilor despre o ceartă sau o palmă: castel de nisip stricat, dat cu cădiţa de plastic pe nămol, conceptul „colportaj”.

Dorul vechi, care căra noptiere pe deal, care cânta „un turturel, o turturea şi-o turturică”, întruparea lui „măi, dorule, măi nebune” şi a tot ce am pus într-un sertar însemnat vizual cu plus ca să pot să mă ţin pe picioare, a fost înlocuit.

Cu alte, multe sertare, pline cu dor. Cu doruri care se înlocuiesc reciproc, care dor şi alină (strangely, nu era nicio alină semnificativă în povestea asta).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s