Împiciorongarea

Alisa era cuminte. Ceea ce îşi dorea cel mai mult de tot era să se oprească din crescut şi să fie copil pentru totdeauna (funny cum lucrurile pe care şi le propun oamenii cel mai tare le ies întru totul pe dos – sau poate nu). Pe vremea când o fascinau în măsuri similare Alice pe disc, Peter Pan pe hârtie, Dorothy pe cărarea galbenă, Micul Prinţ în glasul mişcat al mamei, Arabella în fragmente la televizorul alb-negru, Nicolae Gărdescu (pardon, baronul Münchausen) şi, desigur, Julie Andrews în toate ipostazele ei cântăcioase, pe vremea aceea, deci, deşi toate erau văzute şi citite demult, Alisa nu se atinsese niciodată de Cireşarii. Nu se ştie cum, nu-i ieşiseră în drum. (Mai mult decât atât, spre ruşinea ei i-a citit abia în clasa a opta, împrumutaţi de la biblioteca şcolii şi lecturaţi cu febrilitate, dar fără interes profund, sub registrul uriaş în care, la masa de lucru, se prefăcea că rescrie a zecea oară comentariile la română pe care trebuia să le ştie pentru examen).

¤¤¤¤¤¤¤¤

Dar povestea noastră are loc mai devreme, în AD 1988-1989. Protagonista, sau iepurele alb al aventurilor Alisei din vacanţele acelui an a fost… să-i zicem Noemi. Noemi era cu vreo doi-trei ani mai mare decât ea, fan Cireşarii pe vremea când cuvântul fan nu intrase în limba română şi o copilă cu o energie debordantă. De fapt, parcă toţi copiii cu care intra în contact pe vremea aia (ai prietenilor de familie deci) aveau două caracteristici: erau mai mari şi erau mai întreprinzători (citeşte: făceau mult mai multe prostii) decât Alisa. De fapt, strategia Alisei de a se face plăcută era să fie previzibilă. Adică asculta. Zâmbea în poze şi nu pricepea copiii care se strâmbau ca să le facă în ciudă părinţilor. Şi nici pe stricătorii de castele de nisip nu-i înţelegea. Şi nici pe cei care rupeau păpuşi. Doar că asculta aşa de bine, că se ţinea precum un căţel de orice fiinţă care dădea dovadă de vreun strop de autoritate, şi deci şi de copiii cu pricina. Aşa se face că se trezi într-o zi de iarnă scriind cu Noemi mesaje de SOS prin zăpadă, în pădure, la cine mai ştie câţi kilometri de casa de pe deal din Schei, crezând-o pe cuvânt pe Cireşară că rătăcirea e irevocabilă, că părinţii urmează să le găsească în câteva zile după urmele din zăpadă şi că lătrăturile care se aud sunt lupi (panica Alisei crescând aici la cote destul de înalte). După asemenea alergătură şi spaimă (în fine, drumul spre casă se dovedise dezamăgitor de scurt), s-ar fi zis că seara fetele vor dormi duse, dar tatăl lui Noemi a venit să le tragă de urechi de vreo zece ori până pe la trei dimineaţa, de rău ce chicoteau în pat. Ca atare, a doua zi au fost pedepsite. Toţi oamenii mari s-au dus afară, iar fetele au rămas încuiate în casă. Când Noemi a propus evadarea pe geam cu ignorarea consecinţelor, argumentele Alisei faţă de o fiinţă „mai mare” şi deci prin definiţie cu un intelect superior au părut futile (că se udă, că o să le prindă, că o să le certe şi mai rău) – şi s-a dat dusă. Şi au existat consecinţe, fireşte.

¤¤¤¤¤

În vara următoare, familiile celor două fete au plecat tot împreună în concediu, într-o versiune care azi s-ar numi agroturistică, undeva în Argeş. Noemi nu ieşise din faza aventuroasă, în schimb dăduse peste ea o pubertate năzuroasă, s-a certat cu ai ei toată vacanţa. Dar puştoaicele, rareori însoţite de mezina de numai doi ani, bănănăiau pe coclauri întruna împreună, strângeau livresc „vreascuri” pentru focuri de tabără, făceau hărţi şi inventaseră un belşug toponimic pentru fiecare umbră de formă de relief. Şi la indigestii li se făcea de deochi. Pe lângă toate astea, ascultau de zor o casetă, sau poate două, cu Divertis şi Andrieş, la un casetofon a cărui provenienţă trebuie să fi fost mult mai relevantă pentru generaţia adultă. Alisa se cocoşa de râs la „1900-toamna”, pe când Noemi era constant nedumerită – că de ce e amuzant ce spun ăia. Perfect decupabil, în amintirea Alisei, e momentul când Noemi a încetat definitiv să fie mai mare. Cânta caseta „Astăzi iar, la telejurnal, astăzi iar…” şi Noemi boscorodea că „iar ascultăm prostia asta”. Şi aşa s-a născut greierele politic: „Păi ce nu înţelegi? E de râs fiindcă de fapt nu vezi caşcaval nicăieri!”.

Cam de-atunci, Alisa s-a împiciorongat – poate, cum zicea gazda, de la laptele proaspăt de vacă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s