broderii pe teme date

Am terminat cartea. De citit, fireşte, a mamei, că de scris una sunt mici şanse să mă apuc vreodată. În ultima vreme mi-e greu să-mi adun gândurile, probabil de la îngheţarea lor prelungită. Mi se pare, deci, în timp ce citesc, că la unele propoziţii trebuie să răspund îndelung, după care a doua zi uit despre ce mă hotărâsem să gândesc cu glas tare. Dar, deşi cartea, pe lângă un jind aprins după o lume în care numai rar – şi numai în vacanţă – mai apuc să păşesc, mi-a dat mai multe teme de gândire, una a prins rădăcini aproape polemice. „E (teatrul) înţelegere sau provocare?”, întreabă Dabija într-un aparent faimos chestionar pe care trebuie să plec să-l caut după ce am citit povestea lui. Dacă aplic întrebarea la scris, cred că am, pentru mine, un răspuns. Autoarea cărţii povesteşte că la întrebarea asta a răspuns, la fel ca şi Cătălin Ştefănescu, puţin după pozitarea ei, printr-un eseu (şi pe astea două trebuie să le caut, Doamne-ajută cu sursele internet), rezumându-ne răspunsul ei/lor de atunci ca fiind: „e provocarea înţelegerii”. Mă tem că formulării ăsteia îi pun automat un complement de agent auctorial, ceea ce mă face să panichez. Mi se pare că „provocarea înţelegerii” îşi are rădăcinile într-o paradigmă paternalistă a „autorului” în care omul care face artă e investit, prin însuşi curajul de a încerca să transmită un mesaj, cu o înţelegere anterioară şi superioară celei a omului care vine la spectacol/deschide cartea. Această perspectivă mă cocoaţă cotcodăcind pe un gard antimodernist, deşi am conştiinţa că formulării ei îi precede şi îi succede o dezbatere de idei căreia nu i-am fost martor. Credinţa mea (intimă, aş zice, dacă n-aş exhiba-o pe această cale) e că actul artistic de orice tip, atunci când e cinstit, e înţelegere surprinsă cu pantalonii-n vine, altfel zis un proces de înţelegere care se petrece pe parcursul generării produsului cultural şi, în cazul artelor care se desfăşoară pe o durată, cum e spectacolul, filmul, cartea, poate fi urmărit de pe partea cealaltă. Văd spectatorul/cititorul ca pe un interlocutor obligatoriu al autorului, produsul cultural ca pe o solicitare de părere: „Eu înţeleg chestia asta aşa, tu?”. În zig-zagul eclectic al consumului de produs cultural pe care-l constituie orice viaţă de om, cred (acum, retrospectiv) că nu m-am crezut un destinatar lipsit de discernământ al produsului finit, pe care ar fi trebuit să-l îngurgitez, să învăţ din el şi să merg mai departe decât până pe la 14 ani. De la Hausvater încoace, am început să bănuiesc că fără capacitatea mea proprie de a mă emoţiona în tunelul de beznă în care mă târam pe brânci (pot garanta, fie vorba-ntre noi, că emoţia era parţial datorată ţinutului de o oarecare cazma de mână de către prea-sexy-ul protejat al alor mei, dincolo de bizareria introducerii în spectacol), fără verdictul final că spectacolul (şi prin extindere, tabloul sau cartea) mi-a generat un proces de gândire care merge în aceeaşi direcţie cu a făcătorului sau o ia pe altă câmpie, fără opinia mea, mirajul produsului cultural ca operă de artă rămâne numai asta – o potenţialitate. Că depinde numai de mine dacă împăratul e demascat ca fiind gol sau nu.
Evident, există cărţi groase de teorie a receptării şi a produsului cultural văzut de pe partea asta a imaginarei baricade. Dar nu cred că din ele vine credinţa mea, ba chiar în facultate ţin minte că mi se păreau prea relativizante, pulsiunea către adorarea făcătorului era (încă) prea puternică. Mă tem că această credinţă, pe care mi-am descoperit-o cu cuvinte în timp ce o citeam pe mama, se bazează pe o anumită democratizare a conceptului auctorial care, în vremurile cele mai recente, face orice dialog posibil, ca pe blogosferă, şi mă umple de entuziasm. Detest ideea că m-aş fi apucat să scriu ca să-i provoc altcuiva, condescendent, înţelegere (pe care o citesc ca egală cu a mea). Scrisul, ca şi teatrul, e pentru mine mărturisirea candidă de către cel care se apucă să scrie/facă artă (şi asumarea potenţialului ridicol asociat) că habarnare într-un anumit mod şi că este deschis descoperirii altor moduri de a habarnavea.

Anunțuri

3 gânduri despre “broderii pe teme date

  1. Salut! Totusi… Habarnam in orasul teatrului. Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija, Editura Limes & Fundatia Camil Petrescu, 2010
    Ce e cel mai straniu, e ca exact despre asta incepusem acuma sa scriu in noul noul episod de pe ArtAct… Cred ca si in carte incercam sa… „revizuiesc” chestia cu „provocarea intelegerii”. Ori mi-am propus s-o fac si n-am facut-o?
    Imi prinde perfect comentariul tau de aici, aproape ca as cita integral ce spui despre democratizarea autorlicului…
    Multzam.

  2. Referinţa cărţii era în link, dar probabil că roşul ăsta cu care sunt marcate linkurile aici nu e vizibil, şi n-am cum să-l schimb… Mă duc la treabă la chestionar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s