despre furii şi alte creaturi mitologice

Lin zice că furia e un buzunar atotcuprinzător pe care îl foloseşti pentru toate emoţiile nedefinite, neînţelese, sau pricepute şi ascunse sub covor pe care nu le trăieşti de-adevăratelea. Că furia e o formă de lene şi de dezordine mentală, fiindcă e mai simplu să fii supărat ca văcarul pe sat decât să faci distincţii şi să te confrunţi cu o grămadă de drăcuşori care pot sau nu pot fi exorcizaţi. Amuzant e că ieri, după ce am citit-o pe ea, am descoperit în notiţele mele cu idei neduse până la capăt, măzgălită acum vreo lună, exact aceeaşi observaţie, cu alt nume pentru buzunarul comun, dar în cu totul aceeaşi ordine de idei. Citez:

„Se ia o oală. Se pun în ea apă, ceapă, morcovi, ţelină, păstârnac, praz şi cuburi Maggi. Se amestecă. Se fierbe. Se gustă. Se urăşte cu totul, se dă la raţe şi se decide că supele, de preferinţă în formularea generală, „supele”, sunt o porcărie. E cea mai simplă reacţie. Cea mai facilă emoţie. Greu e să guşti şi să afli că morcovii erau stricaţi, sau că îţi displace chimicala din Maggi, că legumele crescute în ţări fără soare n-au gust sau că apa locală e groaznică. E greu să decelezi diferenţele, să calci înapoi fiecare pas şi să găseşti bubele – şi să le repari. Dar cel mai simplu e să deteşti supa.”

Pe de altă parte, totul sună minunat când vorbeşti în meta despre toate astea, ca şi cum sfătoşenia glasului te face transcendent supei de emoţii în care te scalzi. De fapt, legumele astea sunt emoţii pe care trebuie să le triezi şi să le pui în ordine într-o existenţă lipsită de timp pentru tine şi în care reacţia tipică e ca, dacă ai un strop de timp, să te scufunzi în ficţiune de orice tip (în litere sau imagini) ca soluţie de evitare a confruntării cu obligaţia autodisciplinată a curăţeniei creieraşului. Doar că o cantitate substanţială a emoţiilor este generată de fapte asupra cărora nu ai nicio influenţă – frici care reflectă bombardamentul informaţional; frici care reflectă nesiguranţele reale în timpuri de criză, care pot fi droburi de sare mai târzii sau mai apropiate, dar nu pot fi îngropate cu totul; frici privind inadecvarea proprie în diverse roluri, care duc la vinovăţii justificate sau „preemptive”; vinovăţii reale cu privire la oameni dragi lângă care nu poţi fi şi pe care simţi că-i dezamăgeşti sau că-i pierzi sau că-i abandonezi; frustrări cu privire la alegerile celor din jur pe care nu le poţi influenţa nici măcar cu vorba, dar care au un impact asupra vieţii proprii; frustrări cu privire la inflexibilităţile diverselor sisteme din care faci parte, care ar putea funcţiona mai bine şi pentru ele, şi pentru tine însuţi dacă ar mişca măcar un centimetru; solomoniade în care arbitrezi fără voie situaţii de „şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate” fără a putea spune părţilor implicate că în loc să se supere pe celălalt, ar putea mai bine să-şi vadă de bârnele proprii; uşoare depresii sezoniere; vinovăţia absolută că totul este, obiectiv privind, în asemenea grad impecabil că „te bate Dumnezeu” că eşti furios. Şi neputinţa pe care o generează această lipsă de influenţă face ca orice sortare-etichetare precum cea de mai sus să fie inutilă – fiindcă toate trebuie, în aceeaşi măsură, îngropate pentru a trăi într-o formă de normalitate, pentru că te sminteşti dacă le trăieşti simultan la nivelul la care le simţi atunci când le decelezi. Şi reîncepe bâzâitul surd al ciufuţeniei structurale înghiţite diplomatic sub forma unei singure pilule în loc de o medicaţie întreagă. Foaie verde lobodă, adică, cum zice bunica atunci când îţi bagatelizează vo jale…

Anunțuri

2 gânduri despre “despre furii şi alte creaturi mitologice

  1. Fitza: „o cantitate substanţială a emoţiilor E generatĂ”…
    Si… DA, cu amendamentul ca, uneori, a fi furios si a o exprima, public sau privat, face (macar pentru-un moment, macar pentru un interval al sperantei) ca tu ca fiinta sa te poti reintilni cu adevarul din tine. Si ceilalti (ori tu insuti) sa perceapa semnalul si, cu un pic de efort, ca produca o corectie. As zice in acest sens ca, uneori, furia exprimata e curativa, corectiva ori macar eficienta. Cred ca adesea ne consumam o enorma cantitate de energie incercind sa „facem pace”, rutinard, intre propriile frustrari, demonetizind emotiile sintetice pentru ca sunt puternice si pentru ca suntem prea calati pe o etica utilitarista, a consecintei optime. Si asta ne amina traitul, intr-un fel.
    In fine, poate aberez. Sau poate asta ne deosebeste, faptul ca mie nu-mi vine sa delegitimez cu adevarat nici furia, nici cufutenia. Gindeste-te la nedreptate. Nedreptatea exista, si, mai devreme sau ma tirziu, te infurie si te legitimeaza sa o inlaturi, nu?

  2. Aşa e, m-a prins peroratul şi operaţia de curăţenie proprie aşa de tare încât am uitat să precizez esenţialul (care, la Lin, e precizat – americăneşte, ce-i drept, dar corect). Există o furie reală, „curată”, cu cauze detectabile şi care merită lăsată în pace şi trăită ca atare. Ca în cazul furiei cauzate de nedreptate. Ca în cazul celei care răspunde proporţional unei încălcări a unui cod comun. Dar furia asta, de care ziceam mai sus, nu e aia. E o furie „măzgălită”, care nu se justifică punctual, care se manifestă prin „întotdeauna…”, „de ce trebuie numai eu…”, „o dată n-ai…”, „ce mama naibii mai vrea şi telefonul ăsta…” etc. E cumulată şi cumulativă. Nu, nu cred că asta e ceea ce ne deosebeşte, fiindcă nu delegitimez furia sau ciufuţenia en principe – deşi recunosc că am probleme în a o funcţionaliza, spre deosebire de tine. Încercam doar să separ murdăria de la dopul duşului de supărarea cinstită 🙂 .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s