third in a row

(meaning third post in English in the last few days, mostly in order not to dissapoint my first other-than-my-mom subscriber – who so pleasantly surprised me this morning – with random musings in Romanian.)

The thing circling about in the bucket of my mind and trying to get a formulation, stimulated by more or less debate-ey comments on the mummyblogs that I’ve been reading with unembarrassed thirst for the last weeks, is the extent to which exposure to gender identity stimuli in the world around us makes us comply and be what we are told we are. Or rebel. Or – ideally – shun labels.
Because I used to think I would die if anyone ever called any thought in my head a feminist thought. I also used to think my children, if female, will own no pink piece of clothing – in apparently no connection at all with the first thought. I used to think I could be absolutely anything I wanted AND that the thing I absolutely wanted to be was a mum (to be honest, this is the one piece of reasoning that never substantially changed and I’m happy with that, in spite of the fact that I never got round to actually resigning my lucrative activities and probably never will). And I hated the feminist movement because of growing up in a country where the movement had done nothing but defeat its purpose: where I come from, women were and are supposed to work full-time, more often than not keep households in which their men don’t lift a finger (rumour has it it’s been changing lately, I’m not there enough to check), raise children more or less on their own – with the occasional male input of ball-throwing at little boys at the weekend side-of-the-pond-barbecue and of belittling them if ever they manifest any non-masculine interests. I am quite aware of the extent to which this sounds like a rant – I used to see the issue rather black and white and be angry at the wrong… ah, but no, I still think, to a degree, I was angry at the right people. Because the generation of our mums, while being quite driven in their carreers and telling us sky was the limit, also taught our brothers to be exactly as helpless as their dads, whose mothers they used to curse, in turn, in their youth. Chores in houses were seldom split evenly, the roles of boys and girls were distributed before we even knew it and by the time I went to the seaside on holidays on my own with a group, when we were about 15, the girls were cooking every single day for everybody – never grudgingly, mind you, we were playing at being grown-ups, and that was what grown-up women did. (I also impressed a very temporary love interest to tears in my second year of university by washing his t-shirts – apparently it was endearing that there were still old-school women who took care of their men in that way, and amusingly, I was proud to be one.)
In time, a lot more nuance has come into the way I tell these stories or see `societies`. Having lived in three countries by now, I have been able to see that people get exposed to things to which their particular society attributes values and most of the time the `irrefutable truths` about `how things are` are integrated unquestioningly in one’s system of beliefs. (The temptation here is to illustrate with examples of `universal` trains of thought per nation, but I’m not going to fall for it, of course, this already being a rambling post with too many branches). What I wanted to say is that, with globalisation, quite a mass of the thought that is acceptable and accepted, mainstream, not consistently questioned, might just be the same for many of us. This being how come we can wonder on different meridians about the effect of sexualising pictures on children growing up and on their image of themselves. This is how come anorexia and bulimia are spreading at much the same pace in different places. This is how unfiltered feelings of being unsafe or of making too much effort in comparison to others (ow, how well this ties in with my rant, although it comes from somewhere completely different!) create rejections of otherness of the least politically correct kind.

And this is where I begin to wonder about the sense of this post and get all solipsistic on my own ass – to what degree am I capable to think independently about these things when, in truth, I wanted to have girls because my own brain was washed enough (and it’s difficult to say by whom) to believe that girls were the part of humanity that I had a more decent chance to reason with? How can I stand straight in any debate on society shaping uneven roles when I have been glueing all-hated labels on human behaviours on both sides of the gender rift for years? But also, going back, are the unquestioned things which have been settling peacefully in my brain really disqualifying me from formulating any informed opinion? And if so, is there no informed opinion possible on gender identity issues (or any issues, in fact)? Or is there a way of securing one’s attempt at `objectivity` (lovely construct, can’t help labelling it `scientifically male` though 🙂 ) by critically questioning all assumptions one makes when trying to make up one’s mind? In other words, if I assess myself, for instance, as touched by an improperly/insufficiently questioned tinge of misandria, will that disqualify my view on how my world typecasts children in little princesses and little dinosaur lovers or will it just give it more strength because I am dealing with my own potential bias by admitting it?

Whoa, I definitely have too many questions for one single post and too many modifiers for every single sentence. Oh well…


4 gânduri despre “third in a row

  1. Imi pare rau, nu pot pe englezeste, measajul poate fi prea lung…
    1. „because my own brain was washed enough”. Obiectii: Orice fel de spatiu conserva valori si moravuri fundamentate pe ele. In mod natural, orice comunitate supravetuieste pe baza lor, chiar daca si valorile, si moravurile sufera, la distanta dintre generatii, schimbari, uneori fundamentale. A creste in anume valori nu presupune ca le si accepti integral, ca nu ajungi sale contesti si, uneori, sa actionezi consecvent in functie de modificarile operate. „Brainwashed” e, cred, cam mult si usor alaturea cu genul proxim si diferenta specifica a situatiei date.
    2. Derivind de aici, chestiunea dubioasa e cea a „obiectivitatii” in materie de valori si moravuri. E o iluzie la fel de periculoasa sa iti imaginezi ca proprii tai copii ar putea fi crescuti „independent” de valorile tale, sau (baptist fake) lasati sa se dezvolte ca platele si obligati, la vistra X, sa isi asume niste valori comunitare „of their own”. Scuza-ma, mi se pare o falsa abordare a problemei, fiindca nu e naturala, nu e sociologic argumentabila, e… de plastic. Fitzele psihologiei nu fac din ea un substitut al sociologiei si antropologiei.
    3. Nu cred ca golibalizarea aduce dupa sine o noua ierarhie valorica asupra careia (precum comunismul lui Marx, vom cadea cu totii de acord, miliardele care suntem. In cel mai fericit caz, globalizarea poate produce o permeabilizare a spa’iului de „preyentare” intre valori comunitare/cultuale/etnice diferite, in sperata ca n-o sa ne mai paruim. Ceea ce, pentru moment, e un orizont de wishful thinking, nu o realitate „obiectiva”.
    4. Chestia cu programarea sociala/familiala/culturala a diferentei de gen e, pentru mine (si imi asum), una dntre cele mai mari gogomanii induse in dezbaterea publica de universitari si universitare plictisiti de ei insisi. „Vai, mama-i vinovata ca mi-a da papusi!” KK. Daca o sa vezi ca vreunul dintre copiii tai vrea motorase, o sa-i aduci motorase si gata. Cantitatea de ipocrizie ideologica perversa a acestei teme e la fel de adinca ca aceea din tema „omului nou”. Sexul si sexualitatea e, si fara discutia asta tembela, suficient de complex si de dilematic ca sa-l tratam inca de la copilarie „preventiv”, cu mijloacele (devenite penible si lipsite de orice umor) din Prostia omeneasca a lui Creanga.

    • 1. Ştiu că brainwashed e prea mult, era cu scop emfatic – pentru că mi se pare imposibil de determinat în ce măsură eşti tu însuţi responsabil pentru ceea ce gândeşti dpdv valoric şi în ce măsură determinările exterioare te „izbăvesc” de responsabilitatea de a le chestiona.
      2. Probabil că în torentul de gânduri dezordonate nu am modalizat suficient, deşi mi s-a părut că am modalizat prea mult. Nici eu nu cred că obiectivitatea este plauzibilă, de asta şi făceam mişto de ea în paranteză. Îmi pun doar problema, ca părinte care are o experienţă foarte limitată în părinţit, în ce măsură pot să mân valul valorilor din bazinul în care îşi duc zilele copiii mei (exact aşa cum o să vreau să mân valul consumismului, fără însă să le interzic copiilor să trăiască în lumea în care trăiesc) şi să pun sub semnul întrebării modul în care vor învăţa să se vadă pe sine. Nu vreau musai să le propun modul meu de a vedea (de asta făceam mişto şi de el), ci să caut din timp instrumente de pescuit cu care să-şi poată structura imaginea despre lume în mod critic (fireşte însă că independenţa e o iluzie).
      3. Nici n-am zis asta. Am zis doar că globalizarea aduce cu sine o serie de trenduri de idei şi că e amuzant că ne gândim la probleme asemănătoare în bazine culturale diferite, cu tradiţii şi valori cărate de acasă de cu totul alt tip.
      4. Aici eram de acord cu tine când am fost la curs la colega ta la Jurnalism. Între timp nu mai sunt de acord întru totul, fiindcă mi se pare că diferenţele de tratament „de gen” sunt mult mai subtile decât motoraşe şi păpuşi. În vasta dezbatere despre roluri sociale preluate natural sau construite social, fiindcă discuţia asta nu are nimic de a face cu sexul şi sexualitatea, sau abia mult mai încolo (şi din punctul meu de vedere, doar marginal, deci în ceea ce priveşte prostia omenească şi prevenţia, vorbim despre lucruri diferite), modul omului de a se raporta la puii lui e colorat de ce sunt ei, băieţi sau fete – le vorbeşte altfel, le tolerează altfel erorile, le cere mai mult sau mai puţin, le încurajează trăsăturile acceptate în bazinul cultural respectiv – ca să le facă un bine, desigur, but still. Mi se pare că merită discutat pe tema asta şi că nu e o masturbare intelectuală şi o ipocrizie ideologică. Fiindcă a o reduce la asta presupune că o vezi numai din perspectiva omului care se victimizează din pricina determinărilor pe care nu le-a putut evita şi dă vina pe alţii. Perspectiva mea şi, poate, a generaţiei ăsteia de mame, aşa cum le văd eu bănănăind prin lume, e, dimpotrivă, cea isteric de responsabilă, cea care se chinuie să identifice potenţialele fuck-ups emoţionale către proprii plozi şi să le evite. Făcând, desigur, unele proaspete :))) .

  2. Imi cer scuze pentru puzderia de greseli de dactilo, am scris repede si n-am vazut bine (litera cid culegi e minuscula).

  3. :))) Da, pricep ce vrei sa zici. Totusi, datul cu capul de masa/prag e inevitabil, cred sincer ca responsabilitatea (neisterica) e o combinatorie (in terta armonica) intre prezenta necesara (traind acum cu un adolescent in expansiune am descoperit, brusc, cit de fertila si necesara e, uneori, absenta) spontaneitatea imaginativa s competenta modesta de tip: „eu cred ca”, „eu stiam ca”, „m-am informat si…”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:


Comentezi folosind contul tău Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s