despre tabieturi şi vinovăţii

Fragmente de judecăţi ale altora mă pun pe gânduri (aproape imediat după descoperirea că ele sapă instantaneu câte un puţ proaspăt către apa freatică inepuizabilă a vinovăţiei, dar asta e altă poveste). Fragmentul de azi zicea că o contribuţie la oconferinţă a vorbit despre „how city space is for living and is diminished the more it is commodified”. În lipsă de mai multe informaţii despre povestea omului respectiv şi de context, nici nu mă zbat să citez sursa – ideea era doar că ups! commodification diminishes space meant for living??? Desigur, obiectele care-ţi fac viaţa mai simplă ţi-o şi complică în acelaşi timp, decorativul cere timp de întreţinere, mai mult spaţiu personal înseamnă mai puţin spaţiu public, construitul distruge sălbaticul, consumul de obiecte proprii reduce necesitatea obiectelor comune (aşa cum o dovedeşte leagănul din grădină, ba chiar suplimentarea absolută pe care o vom opera săptămâna viitoare, punând o cutie de nisip în curte ca să putem zăcea la domiciliu cu o bere în mână, ceea ce va dezrădăcina aproape de tot nevoia să socializăm cumva în parc). Sunt o mulţime de argumente pe care le pot găsi fără prea mare efort în sprijinul tezei (precizez din nou, decupate din context) care mi-a dat temă de meditaţie.
Pe de altă parte, însă, pe măsură ce trece timpul îmi îmbrăţişez tot mai tare burghezia, dreptul de a face lucrurile aşa cum îmi face plăcere să le fac, tabieturile. Dacă îmi folosesc frecvent bicicleta, mi se pare că am motive întemeiate să am o bicicletă cumsecade, care să nu trebuiască reparată o dată la două săptămâni. Şi deci cumpăr una mai bună-mai scumpă. Dacă standardul în casă e să azvârlim pantofii la uşa sufrageriei, fiindcă aşa e cel mai la îndemână, visez să pun un dulap de pantofi exact în locul unde ar fi zvârliţi oricum – şansa să şi stea în dulap şi să fie ordine la modul ăsta e mult mai mare decât cea de a schimba obiceiurile şi a inventa noi comportamente prin care pantofii sunt lăsaţi în hol işi tot poporul îşi pune papuci în picioare. Dacă ne place să gătim şi e ceva ce facem des, am pus mai mult preţ pe bucătărie decât pe alte chestii din casă şi am organizat-o cât mai mult aşa cum ne e nouă practic. Nu e deloc necesar ca totul să fie exact-aşa-cum-ai-visat. Însă în operaţiile recurente, comoditatea scuteşte, din punctul meu de vedere, în primul rând timp – şi timpul e lucrul care ne lipseşte cel mai tare. Desigur, am putea opta pentru ieşirea din rat-race şi pentru „downsizing” – ambele concepte fiind foarte la modă, deşi cel mai adesea mai mult „pe hârtie” (oare când o să se transforme expresia asta în „pe monitor”?): să lucrăm part-time, să stăm undeva (mult) mai mic, să avem mai puţine obiecte şi să ne spălăm vasele în lighean, cu cât mai puţină apă posibil. Să-i învăţăm pe copii că nu au nevoie de toate gogomăniile pe care le au. Să mergem la pădure şi să ne jucăm cu beţe în loc să mergem în parcul hiperamenajat din nordul oraşului, unde copiii pot să ţopăie în fântâni şi să construiască castele de nisip cu leagăne-excavatoare şi să se dea în balansoare prin care curge apă (O, Doamne, dacă i-ar vedea bunica pe copiii îmbrăcaţi în hăinuţe şic plini de nisip ud până-n ochi, ar face apoplexie!). Însă nu cred că drumul către o lume cu o amprentă mai mică a construitului (şi, sper eu, cu o fântână mai puţin productivă a vinovăţiei personale) trece neapărat prin alegerea între confortul propriu şi responsabilitatea faţă de societate/mediu. Nu cred că parcul exclude pădurea şi că entuziasmul pentru inovaţia în materie de confort urban se opune bucuriei campatului cu doar un cort, un briceag şi două salteluţe. Cred că este absolut posibil să creăm spaţii urbane care să se bazeze pe multifuncţionalitate şi pe mai puţin, dar mai deştept, atât pentru om, cât şi pentru grup. Şi cred că trendul ăsta e oricum pe val, dacă mă uit la iphone (pe care mi-l doresc cum nu mi-am dorit niciodată un aparat în viaţa mea, în principal ca să arunc/dau şase aparate diferite care funcţionează pe sfert sau pe ducă) sau la obiectul pe care-l folosim drept cărucior dublu/remorcă de bicicletă. (Sinceră să fiu, sper din tot sufletul că aşa va fi, fiindcă, de pildă, simplul plecat de acasă cu copiii e ridicol ca obiecte cărate dacă ieşirea durează mai mult de două ore). Cred că şi consumul, şi confortul, pot fi folosite (aşa cum cred că singurul voluntariat durabil este cel în care voluntarii fac ceva fiindcă le place lor, nu împotriva naturii proprii, exclusiv pentru o cauză). Te pomeneşti că asta e o nouă formă de idealism 🙂 ?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s