Vertigo

Suntem prea mari ca să cădem, îţi spun,
ştiind însă din bancurile cu blonde
că ne putem sinucide sărind de pe tocuri,
– cu capu-n tavan nu-i nicio garanţie.

„Vai, sărmanele mele picioare”,
îmi spun, deşi ele n-au cum să cadă,
sunt bine împlântate în torentul de mâzgă lăcrămoasă
încă mai ştiu de unde-au venit.

E-o cuşcă aurită, îmi răspunzi,
nu poţi creşte şi nu poţi da-napoi,
în povestea asta
sticluţele n-ajută decât să uiţi
că eşti prea mare să cazi
şi destul de mic să te ia cu ameţeală.

Anunțuri

Un gând despre “Vertigo

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s