despre idiolecte şi idiotizarea limbajului comun

Lucrez într-un mediu administrativ şi traduc limbă de lemn pe pâine. Ca în bancul ăla cu „mai mult rahat şi mai puţină pâine”. Sistemul nostru de lucru care cere ca textele să treacă pe sub mai mulţi ochi fac ca totul să sune identic cu sine însuşi, fiindcă ne „formatăm” reciproc, ne aducem într-o matcă a aceluiaşi registru. Şi da, e firesc să existe un registru, şi da, uneori găseşti mult sens într-un asemenea text, dacă reuşeşti să pricepi ce înseamnă toate sintagmele bine standardizate şi opace care novicelui îi sună perfect plastifiat.

DAR… registrele astea sunt stabilite de un sentiment comun/împărtăşit (cum traduce fiecare engleza din capul lui) al adecvării unui text la mesajul pe care-l transmite. Or, încetul cu încetul, vorbirea din spaţiul public (administrativ şi altminteri) suferă tot mai tare (mi se pare, dar o mai zic şi alţii) de un sentiment autocenzurant că toate cuvintele se plasează în afara registrului în care vorbeşti. Am tradus adineauri „indiscriminately” cu „de-a valma”. N-am găsit „altă rimă” mai „administrativă”. Dar m-am trezit întrebându-mă – cred eu, cu temei – de ce propriul meu creier se jenează să scrie pe hârtie „de-a valma”? (ba chiar şi „cu temei”). De ce tot ce n-a fost importat ca termen în ultimii douăzeci de ani e învechit şi nu-şi mai are locul în scrisul modern, de ce dacă-l foloseşti pe „îndeosebi”, pe „neîndoielnic” sau pe „nesăbuit” suni „livresc”? De ce o să fie complicat să le explic copiilor mei în română conceptul de „a scoate la mezat” (deşi în flamandă există) din pricină că nu s-au actualizat cuvintele, iar pe alea vechi, din motive necunoscute, ne simţim constrânşi să nu le folosim (pardon, utilizăm)? De ce îi învăţăm pe străinii vorbitori de limbă română numai pronumele demonstrative lungi, ca şi cum numai ele sunt limba adevărată, aşa încât bieţii oameni se uită lung la partenerii lor de conversaţie care vorbesc limba care se vorbeşte? De ce a devenit româna o limbă infernal de jenată de propriile ei vocabule atunci când ele pot apărea în contexte obscene, şi ca atare în orice instrucţiune trebuie să „introduci” un şurub… şi devine complicat în ce, că e grav şi dacă scrii gaură, dar şi dacă scrii orificiu…? Şi să nici nu încep cu obsesia cacofoniei… Cum de am permis de comun acord această sărăcire a vocabularului (mă scuzaţi, pauperizare) şi în numele cărui scop? 

Îmi mai zice câte o amică, ocazional, că vorbesc cu cuvinte frumoase. O fi o chestie de idiolect moştenit din familie. Dar în opinia mea/după capul meu –  vorbesc pur şi simplu cu cuvintele limbii mele, „de-a valma”. Oare de ce atâtea dintre ele sunt puse la colţ?

Anunțuri

Un gând despre “despre idiolecte şi idiotizarea limbajului comun

  1. Salut! E un dublu proces, cred, ce contractie: Pe de-o parte, de sus in jos, pentru „conformizare” administrativ-operationala, un proces nascut din necesitati reale (de traductibilitate si standardizare) dar si dintr-un pagubos complex al… „taraniei”. Si, pe de alta parte, contractia de jos in sus, generationala, produs de retragerea obiceiurilor de lctua in fata avansului romanei minimale, de calculator. Ce iese e dezastruos: in zece ani, perceptia despre Creanga si Caragiale, Sadoveanu, Arghezi si Preda, in privinta universlui lingvisti, ca cobori la nivel similar cu perceptia limbii lui Shakespare: Suna ca engleza, dar e alta limba.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s