back home – diary entry

Ne-am întors acasă. Copiii sunt entuziaşti să doarmă în paturile proprii şi poartă lungi conversaţii în română între păpuşi de tipul următor:
„H: Sunt foarte obosită!
M: Bine, mami, hai să mergem acasă.
H: Mergem sus la mine în pătuţ?
M: Sigur, păpuşico.”
… de te strici de râs auzindu-le din camera cealaltă. Acasă plouă în mod previzibil, ne aşteaptă un munte de muncă în mod previzibil, iarba din grădină a crescut, în mod previzibil, până la genunchi, şi nu se poate tăia când e udă, zilele se desfăşoară calm şi previzibil, ceea ce, imediat după un hei-rup de vacanţă cu împachetat-despachetat zilnic, are o vastă valoare adăugată. Dincolo de văzutul cu oameni şi ghidăritul prietenului belg prin Românica a vol d’oiseau, am învăţat lucruri în tura asta de „acasă”.

Unul din lucruri e unul pe care-l resimt toţi oamenii cu vacanţe prea pline, dar abia acum îl pot formula cumsecade: am senzaţia că funcţionez cu două baterii diferite, una de energie fizică şi una de energie mentală. Pe una am consumat-o până la a funcţiona pe credit, pe cealaltă am umplut-o de o manieră aproape uitată…
Al doilea lucru este unul de tip „model de funcţionare”. În creierul meu, relaţiile de parteneriat se bazează pe conceptul de la St Exupery, ăla cu „ce n’est pas se regarder l’un l’autre, c’est regarder ensemble vers le monde” (citat aproximativ din memoria ştanţată pe la 16 ani). Ca atare, atunci când umblăm prin lume, mă concentrez înspre afară, pe de o parte, cu atât mai mult cu cât în România funcţionez de interfaţă adesea, şi, în mod inevitabil, de cealaltă parte, pe copii – să se simtă suficient de în largul lor încât să fie posibile toate interacţiunile. J zice că reuşesc aşa de bine aceată compartimentalizare încât pe el nu-l mai aud deloc. Că spune lucruri în conversaţie şi că nu-l ascult, ba chiar că nu-l ascultă-aude nimeni. Adicătelea că vers le monde, vers le monde, da’ unde e ensemble? Şi că copiii preiau secţionarea asta a realităţii şi se focalizează exclusiv pe mine, motiv pentru care ajung să fiu debordată şi ciclul se perpetuează de la sine. Again, cum faci să desfaci ce creşte strâmb…?
Al treilea lucru e unul pe care l-am ştiut dintotdeauna: că pentru a menţine relaţiile în cea mai bună stare posibilă este esenţial să nu te aştepţi la nimic în plus de la ele faţă de ceea ce sunt. Câteva poze o dată pe an sunt, câteodată, singura alternativă decentă la absenţa totală a unei relaţii. Şi poţi să fii trist pentru tine (în care caz eşti egoist), pentru celălalt (în care caz nu pricepi că nu poate altfel) sau pentru copiii tăi (ceea ce pare singurul lucru îndreptăţit, dar la care nu prea ai ce schimba) dar, în fond, suma alegerilor la care ai contribuit şi tu face ca lucrurile să se afle acolo unde se află.
Al patrulea lucru este că o carte poate să fie uriaş de interesantă chiar dacă e scrisă în cel mai sec şi mai neinteresant mod posibil.

Am învăţat o groază în vacanţa asta, inclusiv că şlapii pe fundul râului pot rămâne lipiţi în nămol, că un câine cât un pui de urs care muşcă toţi oamenii nou-veniţi n-are nicio şansă în faţa cuiva care a învăţat să fie mamă (cu avantajul suplimentar minimal de a fi câştigat concursul de măsurat anumite părţi anatomice cu prietenul machist al lui bărbatu-meu fără să mă fi înscris la concurs şi fără să posed anatomia corespunzătoare 🙂 ) şi că Loganul n-are motor de depăşit camioane, dar poate fi convins 🙂 .
Am vitamină D în sistem, pentru câteva zile. Life is good…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s