lumea văzută de la subsol 7

Uneori în viaţa şcolarilor există câte o vacanţă, pe neştiute, fără programare. Ca şi în viaţa de după şcolăreală, de altfel, câteodată chimia relaţiilor se schimbă brusc, şi, dintr-o rutină bine înregimentată, poţi să dai într-o feliuţă de stare de graţie, de comunitate sau de simplă primăvară. Aşa cum în Amsterdamul înnegurat există o zi pe an în care, ca prin minune, toate muierile s-au uitat la meteo şi ştiu că e prima zi în care pe fiecare bicicletă trebuie să se înfoaie o fustă de pânză înflorată cloche şi să se scoată din dulap toate culorile curcubeului la sandale, tot aşa, într-un martie, a început renovarea clasei noastre de la parter şi ne-au mutat la subsol 7.

Nu cred că-mi mai amintesc cum arăta sala (în afară de gaura pe care i-am săpat-o în perete, Slavă cerului că nu m-a acuzat nimeni de vandalism! – sau oi fi uitat). Nu-mi amintesc decât că, din pricina ieşirii din băncile de doi câte doi, am început să ne vedem unii pe alţii*. Asta a dus probabil la mai mult chiulit în grup, faţă de chiulul de doi câte doi dinainte. La amestecarea întrucâtva a unui pachet de cărţi cu prietenii predeterminate de pe cine cunoşteai din generală. Şi la intrarea în legalitate, care s-a perpetuat apoi, a casetofonului roşu al lui Tudor, pe care zbiera în absolut orice pauză Smokie, fiindcă ne găsisem acolo, întâmplător, un loc comun cu care puteam fi cu toţii de acord. Poate că a fost casetofonul, nu subsol şaptele, cel care a funcţionat pe post de lipici. Poate că a fost primăvara care ne-a scos ca pe buburuze la soare şi ne-a dat voie să deschidem gurile învăţate să nu răspundă ne-ntrebate. Poate că pur şi simplu atunci germinase sămânţa deztimidizării şi am fi înflorit oricum. Poate că, la fel ca în Bazarul fermecat, n-a fost decât o fereastră către o potenţialitate pe care am găsit-o noi, şi sala n-a mai reprezentat nimic pentru nimeni altcineva vreodată.

Un lucru ştiu. Mă întâlnesc şi azi cu oameni adulţi care n-au trecut niciodată printr-un subsol 7 care să-i dezgheţe. În al nostru s-au zdrobit multe inimi, că erau multe scoase la zdrobit. S-au bârfit bârfe. S-au plănuit primele excursii sinucigaşe. S-au domesticit profi. S-a mirosit intens izul de plastic şi transpiraţie hormonal-adolescentă de la sala de sport de vizavi. Dar am crescut într-o lună cât alţii în zece… Şi oricât de stupizi vom fi fost, şi oricât ne vom fi luat în serios, ca toţi adolescenţii de oriunde, am învăţat la subsol 7 un soi de încredere pe care nu cred că ţi-l mai poate lua nimeni înapoi. Iar vorbesc la persoana I plural – oare vorbesc numai despre mine de fapt?

*Mă va fascina întotdeauna meseria aia implauzibilă, care cred că ţine de urbanism şi constă în a concepe spaţiile în aşa fel încât să aduci oamenii laolaltă. Aşa cum patrulaterele olandeze reuşesc să facă, în urâţenia lor, cu găştile de copii – ca la noi la bloc, unde nu gândise nimeni asta. Aşa cum făceau, în Pitar Moş, unele săli de seminar. Mă fascinează că trebuie să existe nişte principii, pe care cineva le va fi şi enunţat cândva, conform cărora un metru în plus de perete într-o direcţie schimbă complet raporturile umane din aceeaşi incintă.

Anunțuri

3 gânduri despre “lumea văzută de la subsol 7

  1. :)) hai ca e tare…trec si eu pe-aici, cam rar, ce-i drept…si ma regasesc in articol.
    Cite a vazut casetofonul ala la viata lui (il aveam din clasa a 6-a), nimeni nu va sti vreodata :P.
    Cit despre efectele subsolului, unele dintre ele are still alive, well and quite kicking…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s