despre a fi în drum

Trebuie să detaliez chestia aia cu dreptul de a exista. Că nu e aberantă, dar trebuie gândită mai în detaliu. Contextul este:

Tu mergi pe stradă. Pe „curs de coliziune” cu tine vine un om. Definiţia ta despre tine este că eşti civilizat şi te dai la o parte, făcând asta, invariabil, primul. În spatele acelui om mai vine unul. Şi încă unul. Şi tu te dai tot timpul la o parte din drumurile lor grăbite, ca libertatea ta să nu limiteze libertăţile lor, că vorba ceea, şi tu te enervezi când îţi stă cineva în drum. Dar în procesul de a te da tot timpul la o parte, unde mama naibii este spaţiul în care ai dreptul să fii tu, care e traiectoria ta legitimă, pe care trebuie s-o respecte ceilalţi ca să nu-ţi îngrădească libertatea?

Altfel zis, ieşind din metaforă, unde se termină definiţia ta de persoană care „ţine cont” (traducere literală din limba-ailaltă) şi unde începe dreptul tău de a exista şi mai ales de a simţi lucruri în mod neasaltat de contextualizarea constantă în care sentimentele celorlalţi reprezintă factori care determină, basically, ce ai voie să simţi tu? În ce măsură negocierile trebuie făcute pe faţă, ca la sindicat-patronate – eventual plasându-te mai radical decât poziţia ta reală ca să obţii un compromis mai apropiat de ea – sau, aşa cum o practic de vreme nesfârşită, întâi pe dinăuntru pentru a fi ţinut cont de poziţia neexprimată, dar plauzibilă, a ăluilalt şi apoi pe dinafară, într-o abandonare din principiu a propriului drept de a te poziţiona acolo unde te afli de fapt?

Problemele de principiu sunt mai multe. Una e definiţia proprie de om care se dă din drum, de evitator de conflict. Poţi la fel de bine să joci chicken şi să speri că se va da din drum celălalt în ultima secundă. Fiindcă de fapt, optimul tău în această situaţie este un parcurs în care tu te dai din drum o dată, apoi altul se dă din drum o dată şi, în alternarea asta, ajungi să poţi merge înainte fără să te frustrezi definitiv. Poţi, de asemenea, să-ţi asumi ciocnirea, fiindcă nu e un capăt de lume dacă din timp în timp intri în conflict. Nu e un optim, dar îţi poate asigura, o vreme, un pic de cale liberă. Problema e că, dacă optezi pentru una din celelalte strategii ca să-ţi poţi urma drumul, trebuie să dai din mână ceva din definiţia ta despre tine, schimbând deci o îngrădire cu alta. În ambele cazuri, joci după regulile impuse de faptul că celălalt nu e dispus să se dea din drumul tău. Că definiţia lui despre sine e alta.

Altă problemă e aceea că optimul tău funcţionează de fapt numai într-o lume în care el e şi optimul altora/celuilalt. În care împărtăşeşti definiţii comune despre cum se gestionează conflictul sau potenţialitatea lui (ceea ce, sigur, în mare măsură e adevărat şi în lumea de zi cu zi, pentru chestiile banale). Iluzia care poate dărâma diversele eşafodaje pe care le construieşti este aceea că totul ar fi extrem de simplu dacă frecuşurile rutiniere ar fi lubrifiate de o definiţie comună a optimului. Iluzie care… enfin, creează bule de bucurie a întâlnirii cu asemănătorul. Ştiu, sunt foarte teoretică…

Revin după sedimentare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s