despre cutting slack ca opţiune umană şi politică (şi despre balta de pipi din garajul de biciclete)

Toţi oamenii fac unele lucruri bine şi unele prost. Plus că toţi oamenii fac unele lucruri în mod natural/instinctiv şi altele fiindcă au internalizat că aşa trebuie. Constat că în materie de „cutting slack”, mă plasez după şi în ambele propoziţii. N-am răbdare să-mi enumăr toate motivele reale sau potenţiale pentru care educaţia omului, cultura lui, felul lui de a fi, opţiunile în viaţă sau pur şi simplu nivelul de inteligenţă îl fac să facă o tâmpenie înainte să mă enervez că a făcut-o. Pot, ulterior, să fac toate operaţiile cu pricina şi să-mi înghit enervarea – sau să mă iau la veşnicii bani mărunţi din care reiese că sunt eu o vacă că am determinat pentru altul ce e o tâmpenie şi că, generally, e esenţial să-mi ţin gura (ceea ce, de obicei, făcusem oricum).

Acuma, sunt tâmpenii/laissez-faire-uri/laşităţi/moduri diferite de a face lucrurile/măgării care te afectează şi altele care nu. Există ample programe de a crea toleranţă socială faţă de oamenii care pot structural mai puţin decât alţii. Şi de a-i dezenerva pe cei care se uită cum muncesc ei ţ ore pe săptămână în timp ce alţii cărora nu le lipseşte niciun mădular stau pe ajutor social şi lucrează niţel la negru pe lângă. Astea mi se par echilibre politice uriaş de greu de ţinut între răsplătirea coerentă a unora care fac eforturi (nu în ultimul rând fiindcă aşa sunt ei) şi cutting slack pentru unii care nu pot să le facă (plus că mai există şi puhoaiele de complexităţi despre ce se valorizează în bani şi ce nu şi, deci, ce e „social valoros” – vaste terenuri de dezbatere minate în toate direcţiile). Va să zică, din punctul ăsta de vedere, povestea cumnatosocrului meu de ieri (relaţia e irelevantă) despre fiu-său care a studiat vreo trei şcoli plătite cu bani grei şi munceşte ca zilier pe drumuri fiindcă nu crede în posesiunile materiale şi vrea să vină şi să plece oriîncotro are chef – nu mă enervează niciun pic, n-am nicio problemă în a accepta că acest tip de slack trebuie să poată fi tăiat* cui alege să facă asta – ba mi-aş dori să mi-l pot tăia într-o oarecare măsură şi mie însămi, chiar dacă ştiu că nu voi putea niciodată. Însă… staţi să vă zic povestea cealaltă.

Deci, astă iarnă, în garajul de biciclete de la gară, se aciuase un homeless care dormea pe betonul rece (dar mai cald decât mocirla de pe drum) într-un sac de dormit. Până aici, de, bietul om n-o fi vorbit limba, n-o mai fi găsit loc la cămine, s-o fi temut de poliţie, i-o fi foame, îţi trec prin cap tot soiul de scenarii în care e sau nu treaba ta să intervii… Problema mea era că făcea pipi întruna pe stâlpul de la intrarea în garaj, generând o baltă veşnic zemoasă prin care treceau toate roţile tuturor bicicletelor, răspândind nemăsurat putoarea în toată incinta. Până afară ar mai fi fost zece metri (ok, era frig). Toaletele din gară sunt cu plată, e drept, dar nu cred că a ajuns vreodată până acolo să verifice dacă l-ar fi lăsat să se uşureze. În disperare de cauză (recunosc, măruntă şi frivolă cauză), vorbind cu bărbatu-meu – care l-a apărat într-o zi de un călător furios care se dusese să dea cu piciorul în amărât să-l gonească de acolo – ajunsesem la potenţiala soluţie de a-i aduce o sticlă de plastic şi a încerca să-i explic să facă naibii în ea şi s-o golească afară când iese să caute de mâncare. Am conştiinţa clară că în toate cugetările astea am fost hiperegoistă – ce pot să fac ca să înceteze un loc public pe care-l folosesc să pută a urinoar, nu ce pot să fac ca omului ăluia să-i fie mai bine (deşi am încă iluzia că mai puţină lume ar fi avut ceva de obiectat împotriva prezenţei lui acolo, inclusiv by way of picioare în burtă, dacă nu s-ar fi pişat pe jos). N-a fost nevoie să-mi iau inima în dinţi şi ruşinea lipsei de responsabilitate în spinare şi să vorbesc cu homeless-ul – l-au mutat cei de la paza gării undeva, nu se ştie unde, după vreo trei săptămâni. Săptămâna asta, deşi nu e nici urmă de el când ajung la gară, balta e din nou prezentă în fiecare dimineaţă. Constat că capacitatea de a mă înduioşa sincer la nevoile esenţiale ale omului lovit de soartă atunci când sunt 26 de grade afară mi-a scăzut simţitor. Neîndoielnic, sunt o fiinţă oribilă.

*Mă joc cu combinaţia în română numai mulţumită prietenilor mei care au deţinut cândva localul „taie crapu’ ”.

Anunțuri

Un gând despre “despre cutting slack ca opţiune umană şi politică (şi despre balta de pipi din garajul de biciclete)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s