despre siguranţă

Încă un post de lămurit mie ce mi-e neclar – scuze anticipat!

Ieri, pe stradă, am văzut o fată, la maxim treij’de ani, pe o bicicletă banală de oraş, încotoşmănată în atâta echipament de ai fi jurat că se duce cel puţin la război: că avea cască şi brăţări de protecţie să nu i se rupă pantalonii (în lanţul perfect acoperit), mai treacă-meargă, dar vesta fluorescentă, rucsacul adaptat, sticluţa pentru mountain bike, masca de chinez în trafic… m-a umflat râsul. Sigur, sunt conştientă de contextul în care m-a umflat râsul, de Amsterdamul care mi-a transformat conceptul de bicicletă într-unul din categoria periuţei de dinţi şi de faptul că ăsta e un oraş în care şoferii nu ţin seama de biciclişti. Dar ce mă ronţăie pe mine e imaginea pe care o reprezenta ea pentru mine: imaginea disconfortului masiv, a irosirii unui efort şi unor resurse substanţiale şi a gânditului amplu la toate potenţialele droburi de sare, toate puse în slujba unei siguranţe utopice şi a responsabilităţii ca valoare ultimă.

Căci sigur că plătesc asigurări – multe. Că mi-e frică că nu voi putea munci cândva şi că pentru asta nu-s neapărat asigurată. Că am pus gărduleţe la scări, când erau copiii mici, ca să nu cadă (ceea ce nu i-a împiedicat să se rostogolească în repetate rânduri, de preferinţă pe treptele de fontă perforată de care mi-e cel mai groază). Sigur că, într-un târziu, îmi pun ceva pe urechi când realizez că încă un kilometru prin vânt cu părul ud chiar o să aibă consecinţe cu paracetamol. Sigur că îmi iau precauţii şi că lucrurile merg mai… uns (am vrut să scriu bine, dar nu e neapărat adevărat) atunci când ştiu cu trei mutări înainte cum vor decurge lucrurile, dar…

DAR: Unde e limita dintre ce este necesar ca siguranţă ca să poţi să trăieşti în boii tăi şi ce te asigură, dar te împiedică să trăieşti în boii tăi?

Şi uite-aşa, iarăşi, de la ceva ce părea numai un aspect, delimitabil şi discutabil cu pro şi contra, am ajuns exact în acelaşi nod politico-personal în care îmi înţepenesc invariabil dilemele…

P.S. Mă bate gândul că tot cărămida e sfântă ca parabolă… „Păi oricât te-ai păzi, poţi să mergi pe stradă într-o zi şi să-ţi cadă o cărămidă în cap.” Şi chiar poate, parol!

Anunțuri

Un gând despre “despre siguranţă

  1. :)))) Traiasca, deci, caramida! Daca nu te-omoara, ceva tot te invata… Si poti sa rizi linistit, cu legitimitate, de alti prosti. Ca povestea asa e si numeste: „Prostia omeneasca”…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s