despre alegeri/the Peter Pan fallacy

Andreei şi lui Matei, în orice ordine şi la orice punct în timp

M-am tot gândit, post berea din toamnă şi informaţii la mâna a doua dinspre frate-meu, şi, vrând-nevrând, am dat peste ceva ce mi s-a cristalizat mie în cap sub formă de credinţă, deşi abia de curând în mod explicit. Mă tem tare că o să sune patronizing („for you will still be here tomorrow, but your dreams may not”, whahhahha), for which I apologize, dar în acelaşi timp, am sentimentul că mi-ar fi prins bine să mi se spună mai demult în mod explicit.

Cred, anume, că în mitologia noastră despre copii şi adulţi şi, implicit, despre „ce te faci tu, Gigel, când te faci mare?”, s-a strecurat la un moment dat o sămânţă de dramatic binar, structuralist (adică cu categorii cu +x şi -x). Vizibilă în conceptul Peter Pan – copilul care refuză să se facă mare, de groază că, în clipa când ai dobândit statutul de om mare, nu mai ştii să faci chestiile pe care le ştiai înainte, devii amnezic la joacă, încetezi pentru totdeauna să ai caracteristicile unui copil. (De fapt, mai frumos şi mai gradat e descris procesul în Povestea fără sfârşit – cu fiecare dorinţă pe care şi-o pune Bastian, uită câte ceva din viaţa lui de dinainte. Şi nu ştie ce a uitat. Dar am să mă întorc la chestia cu gradatul).

Ei, ceea ce mi se pare foarte important de trecut pe la Mythbusters este conceptul că nu poţi să-ţi păstrezi plăcinta dacă muşti din ea. În orice caz la începutul drumului, atunci când alegi dacă mergi la uman sau la real, la facultatea de pitici sau de pisici etc., alegerile par fundamentale şi ireversibile: mă fac x când mă fac mare, şi tot restul opţiunilor este şters din tabel. Adică mă transform din boţul ăsta de potenţial nelimitat în chestia aia formatată într-o singură pătrăţică de tabel. Şi nu mă mai întorc, fiindcă am investit deja prea mult în pătrăţica x şi nu mai am cum să învăţ ce ştiu cei din alte pătrăţele. Oroarea acestui tip de limitare duce, uneori, la împinsul deciziei (care poate să fie în orice domeniu, de la dacă să-ţi iei sau nu pantofii ăia albaştri fiindcă atunci o să fii cineva care poartă pantofi albaştri, şi oare chiar vrei asta? până la a alege un om să-ţi stea alături, pentru că după aia…) la nesfârşit. Or, partea nasoală a mitului e că Peter Pan habar n-are cum e să fii mare, dacă merită sau nu, porneşte doar de la premisa că potenţialul lui e nelimitat şi că vrea să menţină starea asta. Doar că, prin această alegere, potenţialul nu mai e nelimitat, ci se limitează de tot, prin faptul că nu se realizează în niciun fel. E cam ca băloşitul în faţa propriei plăcinte puse într-o vitrină.

Credinţa mea în clipa asta e că nicio decizie, de una singură, nu este capabilă să te schimbe fundamental şi definitiv. Da, suntem suma deciziilor noastre, dar suma înseamnă modelul conform căruia îţi iei deciziile şi curajul de a da înapoi în labirint doi paşi ca să o apuci pe altă uşă atunci când te împotmoleşti. Dincolo de nicio uşă de decizie nu te întâlneşti în mod subit cu non-eu (decât poate dacă ai optat pentru o sectă de sinucigaşi, dar mă gândesc că măcar atâta încredere în propriile alegeri merităm). Te adaptezi câte un pic, aşa e. Uiţi câte un pic cu fiecare lucru nou care ţi se pare important, ca Bastian, dar depinde de tine să verifici tot timpul ce ţi se pare esenţial la tine însuţi şi ce nu, ce este ceea ce faci şi ce este ceea ce eşti. Sigur, unele limitări sunt mai irevocabile decât altele. Dincolo de uşa unui copil nu mai poţi să fii non-părinte, în vreme ce dincolo de uşa facultăţii de fizică poţi liniştit să te faci non-fizician. Dar nu scrie nicăieri că nu mai poţi să fii decât părinte şi că restul se anulează. Că şi fizician şi regizor poţi să fii în acelaşi timp :).

În orice caz, aş zice, luatul succesiv de decizii îţi oferă mult mai mult timp să descoperi ce te face fericit şi să realizezi potenţial mai variat decât plimbatul încolo şi încoace în prima ansă a labirintului, cu spaima că vei alege uşa greşită şi vei rata un potenţial esenţial. Iar neajunsul cel mai mare e că acolo, înainte de uşă, îmbătrâneşti la fel de repede. Nu crescutul mare îl amâni, ci bucuratul de el/de tine cu adevărat.

PS1. Avantajul lumii digitale în care toată lumea vorbeşte pe limba ei e că n-am nicio jenă să public bucata asta de text fără să verific care sunt cele, neîndoielnic, măcar 20 de cărţi de filozofie care spun acelaşi lucru. Asta nu înseamnă că nu sunt convinsă că am inventat o roată.

PS2. Avantajul credinţei în sine e că încă n-am abandonat posibilităţile de a face totuşi cândva medicina, de a lucra niţel la un doctorat ca să fie ai mei cu inima-mpăcată, de a deschide un restaurant şi de a locui în Noua Zeelandă un timp. N-o să fac nimic din toate astea, dar îmi place ideea 🙂 .

Anunțuri

3 gânduri despre “despre alegeri/the Peter Pan fallacy

  1. Maiculitza, si eu cam tot la astea ma gindesc si chiar foarte asemanator… Sunt curioasa ce-o sa zica impricinatii. A propos: nu stiu cine e Andreea si mi-ar fi drag… Mulzam de la…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s