nu întru totul feminisme

Sper că faptul că îmi trebuie musai să comentez pe marginea acestei analize (I-II-III), în ciuda faptului că suntem 6 ani mai târziu, e semn al plinătăţii textului-sursă. (Pe de altă parte, tind uneori să mă complac într-un fel de misticism al „accidentelor de destin”, care pretinde că-ţi ies în cale lucrurile de care ai nevoie – mulţam! – doar atunci când le poţi folosi, or acum şase ani, cu câteva luni înainte chiar de a o concepe pe copila mea cea dintâi, tot procesul meu de cugetare pe tema asta era complet necopt. Acum însă…)
Cred că multe lucruri văzute din România se văd în alb-negru, aşa crescând mulţi dintre noi. Lucrurile „se fac” într-un anumit fel, iar nerespectarea normei nechestionate te categorizează ca Celălalt. Categoriile fiind Eu (ai noştri) şi Celălalt în care celălalt e, prin definiţie, prost (cu nesfârşite variaţiuni). S-ar putea să fie simptomatic faptul că la română încă se predă Saussure ca esenţa ştiinţei moderne despre limbă (descrierea a tot prin plus şi minus x). Cred că, din varii motive, printre care confuzia constantă dintre ocurenţă şi esenţă (nu ai spus o prostie, ci eşti prost, nu ai făcut o năzbâtie, ci nu eşti cuminte) iluzia fiecăruia că ştie cu ce se mănâncă ceva/totul şi incapacitatea de a spune „nu am înţeles”, sau „nu am o opinie” e mai mare la români decât aiurea (nu mult însă). Dar intru în prea multe speculaţii.
Ce voiam să spun este că îmi amintesc cu precizie alergia cu care reacţionam în studenţie (îmi amintesc şi cursul, şi nivelul adrenalinei) la conceptul de „feminist”. Ea se baza pe o furie neputincioasă cauzată de poziţia frustrantă în care mă găseam ca femeie în devenire, soldată cu identificarea „feminismului” drept ţap ispăşitor: înainte de el existase un echilibru în care sarcinile femeii erau complet diferite de cele ale bărbatului, dar cantitatea lor era, iluzoriu, comparabilă, iar după implementarea comunistă a egalitarismului la noi, sarcinile femeii în câmpul muncii erau aceleaşi cu cele ale bărbatului (nu credeam pe atunci în plafoane de sticlă), în schimb tot restul era, indivizibil, răspunderea femeii – în generaţia mea, cu includerea competenţelor tehnice în casă, aş fi zis în baza experienţei imediate că niciun tânăr bucureştean cu carte nu mai ştia să învârtă un şurub). Îmi doream cu aprindere să recuceresc dreptul de a-mi petrece copilăria copiilor mei nenăscuţi alături de ei. Şi feminismul mi-l furase, fiindcă îmi crease, dincolo de presiunea socială exterioară, presiunea interioară a măsurării valorii umane în cărămizi echivalabile cu cele bărbăteşti – eram valoroasă numai dacă produceam tot atâtea cărămizi-muncă social cuantificată, în vreme ce cărămizile-grijă erau nevalorizate, căci tradiţionale.
Evident, a trebuit să treacă un timp zdravăn de imersiune în alte moduri de a gândi până să pricep că opresorul nu e nici feminismul, nici ţapul ispăşitor masculin pe care îl propune el, să-mi accept nişa ca nemonstruoasă şi să îmi domolesc furia (deşi în continuare – generalizând nedrept – procesul de creştere a unui bărbat în România de către o mamă-găină continuă să mă înspăimânte). Trecând prin furcile forumurilor de români în străinătate am muncit mult ca să trec dincolo de sita deasă a conceptului de „gâşte”, pe partea în care eşti auzită vorbind, atât de către misoginii bărbaţi, cât şi, mai ales, de misoginii femei. Trecând prin furcile forumurilor de mame (neromânce), am căscat gura cu oroare la nămolul aruncat atât de tabăra celor care stau acasă, cât şi de cea a celor care muncesc, către celelalte, în virtutea „neconfirmării caracteristicilor esenţiale care te fac femeie” (una dintre jumătăţi) şi respectiv „om” (cealaltă jumătate). Discutând cu unii-alţii, în măreţul Vest, am dat peste opinia în care hybrisul femeii moderne este că le vrea pe toate, că nu poate alege între una şi cealaltă şi deci ori le face prost pe toate, ori e nefericită în mod fundamental, fiindcă iepurii după care aleargă sunt prea diverşi (iaca şi monstrul, deşi neresimţit neapărat ca monstruos aici, ci mai curând ca uşor penibil-trist).
Şi atunci când sunt altele decât cele româneşti, sertarele de definire a femeii mi se par, în continuare, greu de asumat personal. Constat, înlăuntrul structurii în care funcţionez, în condiţii aş putea zice optime ca împărţire a sarcinilor şi ca respect şi apreciere reciprocă a valorii, în condiţii în care „nu te poţi plânge că te bate Dumnezeu”, că multe din regulile jocului sunt definite conform unei raţiuni imbatabile (poate fiindcă nu am eu argumentele) şi întru totul nefeminine. Mă uit plină de admiraţie la o grămadă de muieri din jurul meu care-şi trăiesc femininul ăla ritualic, uşor hippiot, cu o doză de magic în el/îşi trăiesc diferenţa, şi judec modul lor de a funcţiona în acelaşi timp prin prisma unui „a fi bărbată” pe care mi l-am asumat tacit, la începutul drumului. Nu m-aş accepta niciodată ca partener deplin al jocului unei relaţii dacă ar trebui să se facă loc pentru diferenţa mea – diferenţa respectabilă e, musai, neimpusă celuilalt. Şi iaca monstruleţul propriu, cu care mă bat pe plan intern :).

Anunțuri

Un gând despre “nu întru totul feminisme

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s