despre neadevăr

Cu timpul, am căpătat o capacitate amplă de a relativiza tot soiul de lucruri. Am început să cred mult mai mult în faptul că deciziile oamenilor nu sunt invariabil coerente cu o esenţă a lor care emană în fiecare ipostază, aşa cum pare să creadă fiecare participant la dezbaterea politico-ideologico-construcţio-destrucţionistă din România zilelor noastre. Am început să pricep tot mai greu că mi-a intrat cândva în vocabular cuvântul „japiţă”. Ai zice că a dat Rousseau peste mine cu tăvălugul, dar nu e chiar aşa, e mai degrabă un tip de credinţă funcţional, care-ţi permite să dialoghezi cu cei care nu-ţi sunt asemenea şi să faci compromisuri.

Însă, independent de exersarea constantă, spre flexibilizare, a acestui muşchi, continuă să-mi fie imposibil să decuplez de „traumele” copilăriei sentimentul de nedreptate năucitoare, cu lacrimi în ochi, pe care mi-l dau momentele în care interlocutorul meu afirmă că e alb ceea ce am văzut acum o clipă că e negru (şi nu vorbesc de chestii moral-gri) şi nu mai pot să-i dovedesc ce am văzut, fiindcă a trecut clipa. Sau fiindcă am îndreptat o eroare, lucru care mi-a luat timp, şi, la semnalarea ei, omul din faţa mea spune că am inventat, că eroarea pur şi simplu nu era acolo. Îmi amintesc cu precizie nodul în gât identic care, dincolo de orice instinct de autoconservare, m-a împins să ridic glasul la un prof pe care îi respectam enorm, pe vremea adolescenţei, fiindcă afirma că n-am citit (niciunul) cartea care mie îmi luminase mintea o vară întreagă, pe baza faptului că nu ţineam minte o sintagmă (pe care nu am regăsit-o, ulterior, în carte). Sau la alt prof adorat, fiindcă acuza de furt intelectual oameni în care aveam o încredere absolută. Am senzaţia că tona de adrenalină care mi se pompează în corp în situaţii de tipul ăsta este singurul lucru care ar avea şansa să mă salveze, dacă ar fi vreodată să trăiesc o ocupaţie, de la moştenirea naţională – şi, trist, de personalitate – a unei absenţe totale de eroism. În viaţa de toate zilele, însă, în care rezultatele nu ar fi niciodată de tip „totul sau nimic”, mă încurcă grozav adrenalina asta.

Anunțuri

2 gânduri despre “despre neadevăr

  1. „a relativa”?????????????????? „A relativiza”, vrei sa zici.
    Altminteri, da, stiu cu carnea si cu singele. De Trei saptamini ma lupt cu un farseur la nivel national, care ne minte un intreg grup, OFICIAL; de fiecare data altfel, de fiecare data inventind alta potlogarie, luindu-ne de martori pe unii impotriva altora, punindu-ne vorbe in gura, pirindu-ne pe unii la ceilalti si pe toti la Minister, intr-un carusel care nu s-ar putea termina decit prin lasa cedare a tuturor (eu insami am obosit, si cred ca sunt ultima care nu s-a ascuns de exasperare). Ori prin expunerea lui – altminteri inutila – in piata publica. Cum chestiunea e prea complicata pentru presa, sunt gata sa cedez, cum au cedat si toti cei din celelalte centre universitare. Dar cu ficatul gata gaurit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s