despre etica autoexigenţei

Urcam, ca de obicei, cu liftul întreprinderii către etajul la care urma să-mi desfăşor ziua de lucru. Ca de obicei, aveam în mână o carte, fiindcă am timp să citesc numai în tren şi, deşi consilierii de destresare susţin că nu trebuie să faci mai multe deodată şi că este mai bine – pentru sentimentul că ai control asupra lumii – să-ţi oferi fărâme în care pur şi simplu mergi pe drum şi caşti gura, eu prefer să umplu spaţiul mersului pe jos prin oraşul gri cu me-time de citit (a croşeta pe drum încă nu mi-a reuşit). De data asta nu citeam literatură, ci o culegere de articole ale Alinei Mungiu, pe care am devorat-o în câteva zile, în ciuda senzaţiei apăsătoare de disperare pe care o emană paginile ei. La ieşirea din lift, dau peste şeful meu (spre segregarea realităţilor, locul ăsta de scris îşi propune dintotdeauna să se abţină de la orice consideraţii despre relaţiile de muncă, deci nu despre şefie e vorba). După o privire scurtă pe coperta cărţii, ascult o peroraţie despre cum A.M. este aşa şi pe dincolo. În orice caz insuportabilă. Şi megalomană şi încrezută. Şi sigur scrie despre premiul Nobel cu convingerea că numai ea îl merită.

[Aside: Default-ul meu în a-mi da cu părerea despre politichii şi analize este că nu am citit suficient şi mai trăiesc şi departe (incompetenţa definită în non-Kant şi non-salam cu soia). Nu ştiu destule ca să pot avea convingerea că am o opinie de bun simţ, şi, pe măsură ce citesc, mă las sau nu convinsă în măsura în care argumentele mi se par convingătoare. În al doilea rând, l-am luat în serios pe Titu Maiorescu cum că trebuie să-mi aplic simţul critic asupra operei şi nu omului. Ca atare, partea cu simpatic/antipatic mi se pare irelevantă la citit analize politice (la literatură, sigur, există şi Jelinek, spre nenorocirea mea). În acelaşi timp, îmi asum faptul că am crescut cândva suficient de târziu în postcomunism încât să fiu naivă la operatorul +/- securitate. Şi deci multe conspiraţionisme trec pe lângă mine cu aceeaşi fluiditate de apă pe lângă gâscă cum trec şi naţionalismele – pur şi simplu nu reuşesc să acord neîncrederii sociale drept de existenţă mai mare decât conţinutului argumentelor cuiva. Asta înseamnă, în acelaşi timp, că refuz să gândesc despre orice text argumentativ în termeni de discutare a apartenenţei de clasă politică/ideologică/intelectuală a scriitorului său. Poate e o prostie, dar aşa îmi place mie să receptez.]

Ce m-a frapat în reacţia şefului meu a fost distanţa dintre efortul (perceput de mine) al autoarei cărţii pe care o citeam de a se păstra în cât mai mare măsură dincolo de reproşurile obiective, de a se feri ca de dracul să se murdărească într-o societate în care printre condiţiile existenţei publice este să fii suficient de „flexibil”, de a-şi păstra dreptul la cuvânt în virtutea unui „moral highground”, şi percepţia care vizează omul dincolo de cuvintele sale – „moral highground” fiind înţeles în ţara mea drept o formă de aroganţă impardonabilă. Pe de altă parte, nu pot să spun că n-am înţeles reacţia: citind articolele, mi-au fost frecvent stimulate reflexele retractile la afirmaţiile justificatoare formulate cu „eu” (v-am spus din anul…; eu am propus asta încă din…; asa cum spuneam in cartea x; nu am reuşit să adun decât…; modelul meu este…). Oricât de adevărate ar fi fost observaţiile, şi oricât de cinstit este să spui lucrurile pe care le crezi în nume personal, şi nu ca pe nişte adevăruri indisputabile, calitatea perceput agresivă a acestui tip de enunţ, cea de segregare a lumii în „eu, care” şi „voi, care nu” calcă pe bătături într-un mod care face dialogul foarte dificil. Dar asta nu înseamnă că efortul autoexigent nu mi se pare unul de care este nevoie în mod fundamental în România.

Întrebarea mea, însă, este cât de realist este tipul ăsta de efort. Acasă la noi, în Occidentul cu rădăcini calvine, mă confrunt frecvent cu argumente de tipul „a nu mânia pe Dumnezeu” şi „a-ţi lua seama”, ele fiind cel mai adesea folosite în cel mai judgmental mod cu putinţă: „eu îmi impun mie norma x, care mi se pare mai strictă decât norma pe care ţi-o impui tu ţie. Dacă te plângi că ţi-e greu, după ce mie deja mi se pare că eşti lax ca autoevaluare, apăi atunci…”. În universul meu personal, deşi aş putea să jur că maximul de grade de libertate pe care le poţi obţine şi menţine este determinat direct de gradele de vinovăţie şi dependenţă pe care le poţi evita, mi se întâmplă adesea să nu văd, să nu fiu conştientă de vinovăţii şi dependenţe inconturnabile, fiindcă mă evaluez în mod profund subiectiv. Or, chiar dacă la nivel de discurs şi poziţie publică, este mai limpede care sunt standardele etico-morale a căror respectare îţi dă dreptul la moral highground, realizarea mea este aceea că nimeni nu este dincolo de reproşabil, fiindcă este o iluzie că te poţi vedea pe tine dinafară în mod obiectiv şi poţi să controlezi, de exemplu, numărul de ocurenţe ale lui „eu” aşa încât să fie adecvat demonstraţiei în sine şi nu interpretabil drept semnal exclusiv al superiorităţii vorbitorului (tocmai m-am uitat atent la funcţiile lui Jakobson, şi deşi asta poate fi încadrată într-o oarecare măsură la funcţia fatică, mie mi-ar trebui în schema comunicării, în orice caz la români, o funcţie specială care să facă referire aproape exclusiv la emiţător – să-i zicem autodemonstrativă: „îţi scriu tot acest mesaj cu cuvinte pe care numai eu le înţeleg ca să ştii că tu eşti prost şi eu sunt deştept, fiindcă de fapt nu vreau să-ţi spun nimic altceva”). Ca atare, vor exista oameni pe care i-ai putea avea alături sau convinge, dar pe care îi alienezi şi care nici nu vor citi ce ai de spus. Error… Jiminy?

Nu cred că există vreo soluţie la asta. Aşa cum nu cred că există scăpare de la faptul că autoexigenţa produce ca efect secundar un mix scârbos de invidie şi condescendenţă faţă de ceilalţi (independent de gradul lor de autoexigenţă, fiindcă percepţia este inevitabil subiectivă). Sigur, astea sunt lucruri aflate la capătul celălalt al spectrului faţă de situaţia românească în mare. Doar… mă întreb.

Anunțuri

Un gând despre “despre etica autoexigenţei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s