despre „mai uşor”

Este minunat când există chestii care-ţi simplifică viaţa. Care taie structural o operaţie pe care altminteri o făceai repetitiv. Minunat becul faţă de lampa de gaz, calul-putere faţă de cal, lumea cu net faţă de cea cu scrisori şi biblioteci (discutabil, da totusi). Mai mulţi oameni au acces la mai multă informaţie. La mai multe locuri. La mai mulţi alţi oameni.

Sunt nesfârşit de multe articole critice care susţin că evoluţia reducătoare de efort prosteşte omul, că-i oferă polivalenţă în loc de adâncime. Oricât de plauzibil este că au dreptate, mie mi se pare că beneficiile acordate nu pot fi luate înapoi şi, ca atare, nu voi opta niciodată pentru soluţii antisistem, fiindcă mi se pare că pentru copiii mei este esenţial să înveţe nu numai ce mi se pare mie adevărat, ci şi cum să ţină dreapta măsură, prin expunerea la lume aşa cum e ea. Însă îmi vine să militez pentru o simplificare tehnico-administrativă care să facă ordine în marea de opţiuni.

Să mă explic. Întâi şi întâi, simultan cu democratizarea accesului la informaţie, cantitatea surselor de informare a crescut exponenţial. Ceea  ce înainte nu ştiam fiindcă era de neaflat, acum nu ştim fiindcă este de negăsit. Sau, mai exact, este uşor de găsit, dar, în lipsa unui megacomputer care să facă operaţiile de cercetare pentru tine pentru fiecare bit pe care îl înghiţi, e aproape imposibil de verificat credibilitatea fiecărei surse. Tocmai am văzut un documentar despre cum, în Olanda, sursa principală de informaţie internautică despre efectele zahărului este o fundaţie ai cărei fondatori sunt producătorii de… zahăr.

De aici derivă faptul că, în acelaşi fel în care punerea datelor de naştere ale cunoscuţilor în smartphone te deresponsabilizează de operaţiunea memorizării lor, şi inversul se aplică – inflaţia de informaţie te pune în postura de a fi responsabil faţă de modul în care îţi formezi opiniile. Responsabilitate pe care nu fiecare o poate duce, mai exact (postulând un maximum de încredere în oameni) nu fiecare în fiecare domeniu. Ne alegem fiecare o nişă, unul se concentrează pe ecologie, altul pe cele mai bune metode de crescut copiii, al treilea pe politica internaţională, dar devine de negestionat să înţelegi totul şi să afli adevăruri. Senzaţia de „nici nu vreau să ştiu” este, adesea, opresivă.

În al doilea rând, forţa cea mai mare aplicată asupra omului este, în opinia mea, inerţia. Traductibilă în lene, în conformism, în mers în rând cu mainstreamul întrucât costă energie să te rupi din rând, în „mai uşor”… Şi într-o grămadă de alte lucruri definibile drept utile, precum pacifism, conservarea patrimoniului fiindcă aşa au făcut cei dinaintea ta, ocrotirea familiei, respectarea legii etc. Fără să luăm în calcul stimulul uriaş pentru inovare pe care-l reprezintă inerţia omului, fiindcă presupun că este verificabil că cea mai mare e piaţă de produse este cea a lui „îţi facem viaţa mai uşoară”. Ei, pledoaria mea este aceea că sarcina principală a statului este să facă opţiunile inerţiale valorificabile către interesul public mai interesante decât opţiunile inerţiale socialmente neprofitabile. Ar trebui să fie sarcina statului să-mi facă viaţa mai uşoară în toate domeniile în care există legislaţie care spune că trebuie să fac ceva sau să nu fac altceva. De fapt, e o altă manieră de a cuantifica „crime should not pay”. Dacă ar fi mai simplu să urmezi o procedură decât să dai mită, n-ar da nimeni mită. Dar procedurile par, adesea, concepute aşa încât efortul de a face lucrurile în mod corect să fie mai mare decât cel de-a o lua pe scurtătură. Dacă, în conformitate cu acelaşi documentar de care vă spuneam, s-ar fi introdus sistemul de etichetare „semafor”, în care fiecare produs alimentar primeşte un rating (”ok”, nici bun nici prost”, ”not ok”) în ce priveşte conţinutul de zahăr, sare, grăsime şi conservanţi, efortul de a mânca relativ sănătos ar fi mai mic decât efortul de a face periodic diete, iar costurile creşterii economice pe de o parte ar fi suportate în mai mică măsură de sistemele de asigurări sociale, de cealaltă parte. Pot să continui cu exemplele la nesfârşit. E ca şi cu amenajarea teritoriului – degeaba îmi spui cu o plăcuţă să nu calc pe iarbă dacă nu-mi faci alee care să ducă spre staţia de tramvai. Lumea va călca pe iarbă şi va face potecă spre staţia de tramvai, fiindcă, inerţial, drumul cel mai scurt bate riscul de amendă. Depinde dacă vrei să se respecte regula sau dacă vrei să plăteşti un jupân din amenzi, dar asta este partea a doua, a lupului stăpân la oi.

Sigur, asta ar însemna mai puţină libertate mentală de alegere, mi se spune. Politic vorbind, între a fi descoperit că unele opţiuni duc în locuri deosebit de neplăcute şi a le elimina din meniul de alegeri al omului insuficient informat, de o parte, şi a da libertate amplă de alegere unor mase lăsate în beznă, pe principiul că se echilibrează cumva voturile ălora puţini, da cu miliarde şi trust de presă cu voturile ălora mulţi da proşti… ştiu, ştiu, slippery slope. Da ştiţi care e şmecheria? În Europa de Vest, inerţial, e mai ieftin să fii cinstit. În România e scump al naibii. Iar în alte părţi… mă voi abţine şi să mă gândesc la discuţia cu armele care îţi garantează libertatea de alegere…

Anunțuri

2 gânduri despre “despre „mai uşor”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s