despre coajă la femei

Constat pentru a nu ştiu câta oară că provin dintr-o cultură în care buna-creştere cuprinde norme contradictorii despre măsura în care trebuie să-ţi dispreţuieşti nivelul organic şi, respectiv, măsura în care el este esenţial în preţuirea ta de către alţii. Am interiorizat o oroare de fizic şi fiziologic ca preocupare în favoarea unei presupuse concentrări asupra fiinţei spirituale, de o ipocrizie cruntă, în condiţiile în care evident că, simultan, este built-in să te preocupe şi aspectul tău exterior, şi boala, şi moartea. Povestea tatei, spusă pe la 14-15 ani, despre cum trebuie femeia să se scoale cu o oră mai devreme decât bărbatul ca să se îngrijească şi să ascundă orice urmă de fiziologic, în scopul menţinerii atracţiei în relaţie, m-a urmărit, lăsându-mă cu blana zbârlită, până-n zilele noastre. Să fii, fără să se vadă ce faci pentru a fi. Fără niciun efort. A, şi în orice caz să îţi asumi merite şi să accepţi complimente pentru lucruri de aspect care nu ţin deloc de tine, dar să nu cumva să te umfli în pene pentru lucrurile pe care le-ai făcut cu greu. Logica normelor simţului comun (căci bun e o judecată de valoare) mă pierde uneori în… inefabilul feminin.

Ei, bine, astăzi m-am hotărât să încalc un pachet de legi nescrise şi să îmi declar recunoştinţa pentru aparatul care mă găzduieşte şi/sau care sunt. În loc să hulesc către mine însămi şi către semenele mele fiecare imperfecţiune, sunt recunoscătoare.

Că am un corp care boleşte neverosimil de rar – nu fiindcă e vreo mândrie, ci fiindcă sunt atât de puţin în stare să-mi imaginez calitatea vieţii oamenilor bolnavi pe termen lung.

Că am un corp cu o graniţă a durerii înaltă, care nu se plânge nici la greuri mai mari – nu fiindcă asta ar fi neapărat un atu, cât pentru că îmi face mie viaţa mai uşoară.

Că am un corp care m-a dus cu siguranţă şi cu seninătate prin două sarcini şi naşterile aferente, schimbându-se, protestând molcom, dar fără să se rupă, strice, înţepenească sau să dea, fie şi milimetric, vreun rateu – iarăşi, nimic de-a face cu mine însămi, dar ştiind câtă jale se strânge în inima celor cărora organismele lor le refuză această experienţă, deşi şi-o doresc aprins, recunoştinţa se impune.

Că nu i s-a rupt nicicând niciun os.

Că se îngraşă numai atâta cât se îngraşă atunci când nu am grijă de el şi că slăbeşte atâta cât slăbeşte când trec la mind over matter.

Că nu se arde la soare (când are şansa să-l vadă).

Că se adaptează la frig şi la cald cu aceeaşi uşurinţă.

Că nu se pune de-a curmezişul niciunei dorinţe printr-un „nu pot” categoric (mă rog, slavă Cerului că nu mi-am dorit niciodată să fiu flexibilă ca o balerină, că probabil că i-aş fi întâlnit rapid limita 🙂 ).

Că, deja de ani de zile, produce suficiente endorfine atunci când mă trezesc copiii noaptea încât să nu fiu o momâie a doua zi.

Că, deci, în loc să fie silfid şi fragil, aşa cum mi-am dorit ca fleaţa întotdeauna, e robust şi demn şi nu mă lasă baltă.

Că mă rabdă.

Poate că e bine uneori să conştientizezi la modul cel mai propriu că te simţi bine în pielea ta, fără să ai niciun merit în chestia asta, şi că ai de mulţumit aleatoriului genetic că ţi-a dat această coajă şi nu alta. În ciuda zilnicului „dar dacă ar fi mai…”.

Anunțuri

2 gânduri despre “despre coajă la femei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s