despre `la care să nu-i mai faci nimic`

Cândva, după sau în toiul unei partide de whist jucate într-un apartament din Drumul Taberei, şi după sau în toiul unuia dintre primele mele pahare de vin, tare în largul meu şi simţindu-mă serioasă şi interesantă fiindcă şedeau adulţii să se uite-n gura mea (să tot fi avut vreo 13 ani), am enunţat o convingere. Nu-mi amintesc nimic din formulare, însă era o convingere micuprinţiană despre unicitate, despre „o singură floare”. Despre cum resimt limpede valoarea lucrurilor în faptul că ele reprezintă unul singur dintr-o anumită categorie, iar dacă se dovedesc a fi mai multe, îşi pierd din însemnătatea simbolică.

Mă gândesc că mama, ascultându-mă, îşi va fi imaginat că vorbesc pe ocolite despre împărţitul iubirii la mai mulţi copii, aşa cum eu însămi m-am temut, înainte să nasc a doua oară, de forţa paradigmei unicităţii (Cum o să mai pot să iubesc pe altcineva cu aceeaşi intensitate de unu la unu pe care o simt acum cu primul meu copil?). Nu cred că mie de asta-mi ardea atunci, oricum nu conştient, încercam să-nţeleg cum atribui eu însămi valoare, nu cum mi se atribuie mie de către alţii. Deşi cine ştie ce era în capul meu?

Cert este că, pe alte căi şi cu alte expresii, regăsesc obsesia paradigmei de „unul, da bun” într-o mulţime de alegeri şi descopăr că ea pune în mişcare mai multe tipuri de decizii  decât mă aştept. Mă trezesc ierarhizând alandala obiecte ca să ajung la puncte de unicitate (cei mai buni şi comozi pantofi nu se potrivesc la cea mai iubită fustă, de fapt, şi nici cel mai vechi şi mai temeinic făcut pulover din dulap, de care nici moliile nu se ating, puloverul de patinaj al mamei, nu are nici în clin, nici în mânecă cu nimic altceva, deci ierarhiile sentimentale în lumea mea obiectuală sunt profund goale de consecinţe practice).

Sigur, uneori operaţiunea are sens. Sau în orice caz, în structura lumii în care ne ducem zilele, are sens simbolic. Ca de exemplu în stabilirea unui set strict de criterii la care vrei să răspundă casa ta viitoare şi căutarea ei până când îndeplineşte tot setul, fiindcă de, numai o casă o să cumperi. Sau în aşteptatul-căutatul omului despre care să crezi cu toate organele că ăla e, pe principiul că ar fi de preferat să îţi bazezi construcţiile de viaţă pe „unu, da bun”.

Însă tentaţia de a extinde paradigma unicităţii la specializările în muncă, la studii, la hobby-uri şi, cel mai aiuristic, la câte un nucleu de dorinţă care, prin satisfacere, te-ar putea face fericit, are ceva care mă obligă să mă lupt să-i reduc din putere. Încă nu i-am dat de cap, mai studiez.

Anunțuri

2 gânduri despre “despre `la care să nu-i mai faci nimic`

  1. Mda. Am citit. Si, mda, cred ca nu tine – oricit de sanatos e alesul lui unu dintr-o mie – decit in procese si proceduri axiologice foarte restinse, foarte particulare. Fiindca, la rigoare, orice axiologie aplicata e un proces profund subiectiv, in miscare – care facae ca paradigma – psihanalizabil nohineanica – a lui „unu da bun”sa se transforme, cel mai adesea, intr-un management al iluziilor pierdute. Sau auto-intretinute. Care tot aia e.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s