un capăt de ţară

„…sigur că pot să fac asta singură, doar nu e un capăt de ţară!”, îi spun pe limba-ailaltă vânzătoarei de la magazinul de ţesături scumpe de la care am cumpărat ieftin un cupon restant cu care să îmbrac salteluţa balansoarului din curte. Ea mă priveşte cu ceva ce poate fi citit drept admiraţie pentru atâta îndemânare sau dispreţ pentru calicie (mi-e clar că m-a categorisit deja de când am deschis gura drept olandeză şi că oricum magazinul ei de lux în care ţi-e jenă să intri trăieşte pe altă lume decât a mea; sau n-a făcut ea asta, ci doar îmi joc eu rolul asumat de bunăvoie), zicând: „Şi salteluţa e un burete, nu? O să-i faceţi şi muchie laterală? Cu fermoar?” Mă prind că nu mai e vorba despre ce pot face două mâini dibace, ci despre calitate şi meşteşug versus amatorism consumerist (sau îmi înghit vinovăţia pe care mi-o postulez singură). Răspund râzând politicos: „Nu m-am gândit să-i fac muchie, e un burete subţire, nu cred că merită efortul. Dar am să studiez problema.”

Ajung acasă şi muncesc vreo trei ceasuri, chit să nu sunt decât cinci tigheluri în total, dar încă nu m-am împrietenit cumsecade cu maşina. Altminteri îi fac plic ca la o faţă de pernă, îi pun capse, îi ataşez şireturi de legat de băncuţă, tot tacâmul. Când îmbrac bureţii, faţa cea nouă stă ca turnată. Mă uit la salteluţa mea cu mândrie – chiar dacă profesionistul ar putea s-o facă mai iute şi probabil mai şmecher, mi-ar cere pe manoperă un car de bani şi mi-ar da-o într-o săptămână. Chinezul de unde era importat balansoarul o cususe în goană dintr-un plastic netivit care ţinuse două luni. Calea de mijloc mi se pare rezonabilă. Me happy.

De ce am spart cele trei ore pe asta şi nu pe rezolvatul uneia dintre cele minimum 25 de chestii de pe lista mentală a lucrurilor care „nu sunt un capăt de ţară” şi pot fi, deci, făcute cu mâna ta, dar necesită timp şi chef, nu ştiu. Poate că fiindcă de asta aveam mai mult chef, sau rezultatul era mai imediat satisfăcător, sau atunci îi sunase ceasul. În mod întru totul identic, acum câteva luni, deodată, mi-a trebuit să montez jgheabul de cabluri către calculator, cu toate că mă deranjau în ziua respectivă la fel de mult ca vreme de trei ani în prealabil. Poate că e important ca lucrul care nu e un capăt de ţară să fie suficient de diferit de altele de aceeaşi amploare încât să nu genereze efectul cumulativ al lui „sunt atâtea de făcut, că nici nu merită să mă mai apuc”. Poate, şi asta este la fel de plauzibil, să fie mai motivantă situaţia în care ştii că numai tu printre colocatari ai competenţa să faci chestia respectivă/numai pe tine te deranjează, deci nu se va apuca nimeni altcineva de ea dacă n-o faci tu. Ca atare mai curând şezut de balansoar decât vopsit tavanul din baie. Sau poate că din când în când e utilă validarea competenţelor muiereşti, în ciuda egalitarismelor profesate.

Habar n-am de ce merită analizat procesul. Nu vreau să spun nimic cu asta. Cu atât mai mult cu cât, fără îndoială, în secunda în care termini de făcut ceva, pe lista lucrurilor de făcut apare un bullet nou care, nici el, nu e un capăt de ţară. Ţara asta are numai miez, fir-ar mama ei de ţară…

PS. Ar fi util dacă ar exista, ca la Outlook, o setare care să afirme că unele posturi sunt mai puţin importante decât altele. Ăsta e complet neimportant 🙂 .

Anunțuri

Un gând despre “un capăt de ţară

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s