despre răbdare

Fiecare dintre noi îşi gestionează altminteri ordinea interioară, în încercarea de a reduce disconfortul cognitiv generat de necesitatea de a reţine sarcini. Unii generează traseele cele mai economice pentru a reduce efortul fizic aferent şi a împuşca câte doi-trei iepuri deodată. Alţii acordă prioritate sarcinilor care pot fi soluţionate rapid, ca să bifeze mai multe şi să rămână cu o listă mai uşor de gestionat de „sarcini mari”. Unii amână sarcinile şi umplu timpul dintre prezent şi termenul-limită cu surogate de confort mental. Unii introduc un „pilot automat” în situaţiile care nu se află sub controlul lor, cât să nu se enerveze inutil dacă nu au ce să schimbe. Există puzderie de ministrategii pe care le aplicăm tot timpul ca să ne simplificăm orizontul mental de aşteptare în ceea ce priveşte munca, deciziile de luat, întâlnirile de plănuit etc. Variaţia între ele depinde de tipul de situaţie pe care o trăieşte fiecare drept „confortabilă”. Şi de „serenity” şi „courage”, într-o oarecare măsură.

Ceea ce mă nemulţumeşte intens în strategiile pe care le aplic eu însămi este discrepanţa dintre capacitatea de a lucra orice chestie în mod conştiincios şi îndelung, pas cu pas, şi o lipsă cronică de răbdare atunci când trebuie să aştept input din exterior. Răbdare nelimitată cât timp rezultatul unui efort depinde de mine; răbdare zero atunci când depind de decizia altcuiva. Şi nu aşa, teoretic, ci cu intensitatea după-amiezelor din copilărie când trebuia să dormi şi aveai sentimentul că ai să explodezi dacă mai trebuie să rabzi un minut, în condiţiile în care ai avea atâtea lucruri faine de făcut. Chinuitoare până la lacrimi atunci când ştii că, dacă se face patru după-amiaza în ziua de vacanţă (în care, de fapt, nu ai niciun program), nici nu mai are rost să pleci de acasă (şi locul unde ai fi putut merge merita văzut şi nu poţi să pleci singură şi nu poţi să grăbeşti în niciun fel ritmul celorlalţi). Ca unghiile pe tablă atunci când rezolvarea a ceva ce te scoate pe tine din sărite nu este prioritară în niciun fel pentru altul şi se amână.  Ca picătura chinezească atunci când ştii că vine ceva peste tine şi nu te poţi pregăti în niciun fel, fiindcă nu ştii cum o să te lovească valul.  La limita suportabilului, în şedinţe. Înroşindu-ţi urechile atunci când, cu chibzuinţă, ţi se explică că nu e timp fizic să faci un drum care ţi-ar face enorm de bine şi pentru care tu consideri că ai găsi timpul fizic.

Vreau să cred că e educabilă răbdarea asta, nu atât la nivelul expresiei, pe care sper că-l ţin sub control, de bine, de rău, cât la nivelul emoţiei efective. Aş vrea să ştiu că o să reuşesc să mă bucur de timpi aşa cum sunt ei, în loc să văd scenariile alternative populate cu confort (cum îi zice mama?) fantasmatic.  Aş vrea să reuşesc să nu mai trag de realitate ca să ţină pasul cu mine. E deja mult mai bine decât acum zece ani. Sunt mai paşnică. Dar tot îmi vine să bat din amândouă picioarele, ca un copil răzgâiat la supermarket, aproape zilnic.

Anunțuri

Un gând despre “despre răbdare

  1. Da, da, da… Stiu cu precizie ce zici. Nu se schimba niciodata dar, vorba ta, se mai imblinzeste, ori intervine un anume fel de management al indiferentei (care nu e tocmai sanatos pentru relatii, dar e terapeutic pentru tine. Pe de alta parte ma amuza (flateaza) grozav cum tii tu minte toate prostiile pe care le zic eu in cine stie ce circumstante. Habar n-am cind si de ce am zis chestia aia cu confortul fantasmatic. Dar suna recognoscibil 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s