despre libertatea de exprimare și conceptul de pericol

Mă macină de câteva săptămâni sămânța unui gând, înfiripat din confruntarea foarte frecventă, în presa recentă, cu cuvântul „periculos”. Am dat de el în nenumărate contexte (nu toate legate de protestele privind Roșia Montană, dar cel mai adesea în acest cadru). Pericolul rezidă, în funcție de pe cine citești, în tot și toate (dacă reziști să citești articolele scriitorilor cu CAPS și greșeli de ortografie din belșug – independent că sunt pro sau contra proiectului RMGC, și vă jur că sunt ambele), dar cel mai adesea în câte un lucru bine încadrat. Așa am aflat de la unul dintre colaboratorii Criticatac că pericolul fundamental constă în tolerarea discursului naționalist în cadrul protestelor. În prealabil, fusesem informată de mai multe glasuri din ceea ce s-ar putea eticheta ca dreapta moderată, că pericolul vine de la discursul anticapitalist din cadrul acelorași proteste. Unii îmi explică ce spectru sinistru se profilează în conceptele de „nouă generație” și de „curat”, concepte care au mai fost vehiculate și pe vremea mișcării legionare. Glasurile care acum 20 de ani intrau destul de clar în mintea mea necoaptă la „ai noștri” mă lămuresc pe larg că orice gând care are cât de puțin de-a face cu stânga reprezintă răul absolut disimulat în straie de puișor auriu (m-am topit după metaforă, mă abțin să citez autorul). Din alte surse reiese că pericolul absolut este îndoctrinarea ortodoxă. Din încă altele, că e periculoasă preluarea discursului anti-fracking în proteste, fiindcă dacă unul dintre proiecte (RM) este realmente ilegal și imoral, celălalt (gazele de șist) are o importanță strategică inestimabilă (și după conceptul de „strategic” mă dau în vânt, mai ales după conotația lui de „folosesc acest termen pentru că văd mult mai departe în viitor decât ai putea tu vedea vreodată, muritor idealist -jart! – ce ești!”). Îmi rezerv aici un spațiu pentru ce pericole îmi mai amintesc pe parcurs.

Din toate aceste opinii, pentru mine se coagulează un singur vector – acela că siguranța, pentru supraviețuitorul amețitorului secol XX, constă în (i) eliminarea tuturor discursurilor care, aplicate ad absurdum, duc în locuri deja frecventate  și dovedit locuite de bau-bau, și în (ii) eliminarea tuturor discursurilor care duc în locuri necunoscute, cu excepția discursului mainstream, fiindcă ne-am obișnuit deja cu bau-baul prezent (chiar dacă avem o viziune destul de apocaliptică despre încotro duce el). Sau, și mai precis, vorbitorul din spațiul public pe care l-am frecventat în ultima vreme se simte în siguranță numai într-un spațiu public populat de oameni (niște „ai noștri”) care gândesc fix la fel ca el însuși (ups, parcă și asta intra printre formele de bau-bau deja frecventate, nu?). Sunt de acord că multe dintre expresiile ideologice ale imaginilor noastre despre lume, duse până la consecințele lor extreme, comportă riscuri de bau-bau, însă ceea ce îmi lipsește din discursul spațiului public actual este conștiința că fragmentarea reprezintă garanția sănătății mentale colective. Că fiecare dintre aceste grupuri este suficient de mic încât discursul său să contribuie la o medie proporțională în care să se regăsească toată lumea, în cazul în care acceptăm să vorbim unii cu ceilalți de-adevăratelea, și nu doar să înghițim status quo-ul fără proiect de țară sau de lume exclusiv pentru că reprezintă bau-baul cel mai benign, în care ideile altuia nu au, în mod dovedit, mai multă influență decât ale tale. Și că în loc să proiectăm tot timpul pericolul asupra discursurilor divergente de cel personal, ar fi mai productiv să-l proiectăm în meta – pericolul faptului că nu reușim să comunicăm coerent duce la blocaj socio-cultural pe scară largă, la înlocuirea fiecărui proiect demarat cu gaura lui „nu sunt de acord, desființez”, la incapacitatea de a vedea dincolo de următoarele alegeri, la o lume bazată pe neîncredere, în care „strategicul” constă în „a avea grijă să dai și să fugi înainte să o încasezi tu însuți”. Îmi lipsește exercițiul libertății de exprimare în sensul citirii celuilalt până în miez, și nu a cenzurării lui a priori, de la prima frază resimțită drept „periculoasă”.

Uf, uite cum „pericolul” se dovedește așa de „insidios” și „pervers” că m-am trezit enunțând un pericol în plin efort de a-l demonta…

PS: Mult înainte de a ajunge la acest raționament, îmi trecuse prin minte că ar fi extrem de potrivit să se folosească – pentru bătutul cu petul în asfalt alături de copii – popularul refren „Nu mi-e frică de bau-bau”. Acum înțeleg mai bine de ce.

Anunțuri

Un gând despre “despre libertatea de exprimare și conceptul de pericol

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s