despre difuziunea responsabilității, last resort și treaba fiecăruia

STATE/WORLD

under construction

Pasul logic după trei (ce zic eu, deja patru!) luni de întreținere programatică a necesității ieșitului în stradă – ca formă supremă a protestului – îl constituia, firește, formularea unor întrebări despre „cum”, „de ce”, „în ce scopuri” – teme asupra cărora se apleacă mulți în ultimele zile. Am citit în ultima săptămână forma de rant : „voi ce naiba mai așteptați?/restul țării e format din zombi” (bazată, printre altele, pe „eu nu mai pot, să mai preia careva”), cea de ierarhizare a priorităților: „cum se poate ca pentru Roșia să fi ieșit la momentul de vârf peste 10000 de oameni și împotriva ororilor de săptămâna trecută numai 1000?”, versiunea miștocar-defetistă „pentru statul de drept nu iese nimeni în stradă, că nu exploatează nimeni nimic sub Parlament” (nu le mai dau sursele, că pentru fiecare poziție sunt ecouri multiple) și multe altele. Fiecare ne dăm cu părerea, din unghiul propriu, despre obiectivul final al acestor mișcări, despre dacă le asociem sau ba (văd că răspunsul în cea mai mare parte a fost că ba), despre cine e dușmanul cel mai mare, despre încotro. Relativ multă lume vrea să se schimbe ceva, dar luminița de la capătul tunelului e plasată în locuri tare diferite – stat de drept, justiție socială, salvat România, salvat lumea întreagă, concentrat asupra obiectivului unic, dat jos guvern, reformat clasă politică, punctul 9 din Proclamația de la Timișoara (mint, pe ăsta nu l-am văzut nicăieri, din nenorocire) ș.a.m.d. Ca atare, predicția mea (în ciuda optimismului structural) este că, dacă ăștia de la guvernare nu comit azi vreo măgărie mediatizabilă, mâine (21 decembrie) vor fi pe stradă o mână de speriați. Fiindcă tot ce au făcut analizele – necesare – de săptămâna asta a fost să desolidarizeze. Ne-am întors la fiecare pentru viziunea lui asupra lumii, de preferință de unul singur.

Dar analizele, dincolo de disperarea-mi că distrug țesătura fragilă a lui „uniți”, mi-au cristalizat niscai gânduri. Unul este acela că răspunsul la „dar de ce să ieși pentru asta și nu pentru cealaltă” este că manifestația pe stradă nu este treaba nimănui, ea este un „last resort”. Ca o democrație să funcționeze este nevoie să-i construiești instituții care să se țină în echilibru unele pe celelalte. Manifestația reprezintă o instituție încropită ad-hoc pentru situația în care nimic altceva nu funcționează (și de aia e Belgia o democrație șchioapă, că greva e primul mijloc, în loc să fie ultimul). Motivul pentru care a fost așa de puțină lume în stradă să-și manifeste indignarea în raport cu marțea neagră nu este (numai) acela că lumea nu este indignată, că e prea abstractă superimunitatea etc. Este, în primul rând, un motiv care ar trebui să ne bucure – acela că instituțiile statului, așa cum sunt ele, precum și instituții din afara lui au reacționat prompt la coup-ul împotriva justiției, dovedind că există o primă linie care apără această redută. Deci nu e de răspunderea cetățeanului de rând să iasă în stradă ca ultimă soluție, fiindcă se ocupă deja cineva*.

În cazul Roșia, ca și în cazul Pungești, instituțiile care ar fi trebuit să se sesizeze – DNA, Ministerul Culturii, Ministerul Mediului, Avocatul Poporului, instituțiile internaționale de drepturile omului etc. – au părut de neurnit, în pofida petițiilor, scrisorilor, flash-mob-urilor, ca atare răspunderea cetățeanului de a se scula din fața calculatorului, de a pune mâna pe telefon ca să organizeze un protest, de a suspenda curgerea cotidianului lui, la care are dreptul, pentru un voluntariat pe termen nelimitat, a fost înmiită. Fiindcă cetățeanul (care sunt, care ești) s-a simțit, pe bună dreptate, o ultimă redută în fața a ceva care i se părea inacceptabil. Cu toate acestea, reduta asta este una nesustenabilă – nu poți produce masă critică din timpul copiilor noștri pe termen lung (oricât ar susține activiștii că, dacă ei o fac, trebuie s-o facem toți). Obiectivul imediat, din punctul meu de vedere, este consolidarea instituțiilor care să lupte (pe bani publici, adică pe baza transferului responsabilității noastre asupra lor) pentru aceste lucruri. Or faptul că Avocatul poporului s-a autosesizat și și-a dat imediat demisia mi se pare un semn rău în privința reușitei acestui efort.

Al doilea gând, și el urnit cu greu, este că ruperea țesăturii cotidianului/a inerției vieții este dificilă pentru noi toți (adică ar trebui să recunoaștem ca sistem conceptul de „la tăți ni-i greu”). Convențiile se desfac dificil – mie însămi mi-a luat trei manifestații ca să ajung la punctul în care să deschid gura și să strig cu tot conținutul plămânilor – sigur, și pentru că la capătul celălalt de Europă nu prea ai senzația că te aude cineva, și cine te aude tot nu poate face nimic, dar în principal pentru că e greu să-ți asumi persona omului revoltat – există peste tot ochi, judecăți, „ăștia de ce nu sunt la lucru”, „amuzant că mai crezi că poți schimba ceva”, zâmbete cocoloșindu-te într-o etichetă de „tineri furioși” pe care nu ți-o recunoști, că nici așa de tânăr nu te mai simți și nici despre furie nu e vorba. Asumarea răspunderii pentru ultima redută presupune ruperea a multe convenții care ne leagă – de la plasarea în conflict potențial cu forțele de ordine (care nu-i e nimănui dragă) și până la absența de la cina în familie. Ruperea țesăturii cotidianului celor de lângă tine e cu atât mai dificilă – în tot acest  răstimp am fost co-responsabilă, prin exemplu și informare, pentru ieșirea la una bucată manifestație a șase oameni, iar la cealaltă a unuia singur (familia n-o punem la socoteală). Despre cei pe care i-am spammat toate aceste luni pe Facebook n-am idee, dar am impresia că am vorbit în general doar unii cu ceilalți, cei care deja eram convinși. Asta este și rațiunea pentru care cred, încă o dată, că pasul următor este să producem instituții – fie și în micro. Fiindcă instituțiile au o inerție a lor, diferită de cea a persoanei private – căreia îi revine în primul rând răspunderea pentru viața ei. Viața colectivă este cărată în spate de inerția bolovanilor pe care-i pui în mișcare, nu de energia firelor de nisip. Și pe nisip nu se poate construi.

*(Probabil că de asta s-a și decantat ca leit-motiv al protestelor în grupul mic în care am funcționat eu, propoziția „Te ocupi tu?”.)

Anunțuri

Un gând despre “despre difuziunea responsabilității, last resort și treaba fiecăruia

  1. Da, limpede, da. Aici e din ce in ce mai limpede ca, in pofida aparentei mari difuzari, nucleul e unul minuscul (15-20 de oameni) si bombardat din toate partile. Cu atat mai nasol cu cat populatia orasului se dubleaza cu studenti… Degeaba. Insa motivele „personale” ale demisiei Avocatului poporlui, minmalizat-ridiculizate de astia, sunt un semnal nasol de tot.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s