despre imagine și despre (iar) „a se ocupa”

Deși nu pot să spun că nu sunt convinsă de necesitatea comunicării interumane în general și a cele instituționale în particular*, trebuie să boscorodesc încă o dată cu privire la răul – fundamental, cred eu – pe care-l generează cultura imaginii în care trăim. Atunci când forma mentis socială s-a schimbat într-atât încât să poți să scrii în declarații „the institution has to be seen to be acting firmly…”, astfel încât imaginea a ceea ce faci a devenit mai importantă în crearea de masă critică socială decât ceea ce faci în sine, de „în sine” nu prea se ocupă nimeni. Imaginea de potențial extrăgător de aur a lui Gabriel Resources, de pildă, este o sursă de bani din tranzacții cu acțiuni de ani de zile, în condițiile în care „în sine”, Gabriel Resources nu se ocupă cu nimic altceva decât trasul sforilor pentru o potențială extragere de aur. Dar imaginea face bani în absența în-sine-lui. Trăim, o mare proporție dintre noi, pe creditul imaginii că suntem solvabili. Atragem investiții pe baza imaginii că nu suntem (prea) corupți/faliți (căci ce altceva e ratingul de țară?). Vindem rating, nu ziare. Economia imaginii înlocuiește economia reală, cu iluzia că o finanțează.

În aceeași logică – și dincolo de granițele României pe care o vedem drept mai coruptă decât alții – funcția politică e debilă pretutindeni din pricina aceleiași tranzacții: oamenii pe care în teorie îi alegem să facă treaba colectivă (inițial treaba fiind carul și alegerile fiind boii) au ca obiectiv principal nu să facă treaba, ci mai ales să nu fie văzuți făcând treburile care nu convin majorității, fiindcă atunci imaginea lor nu mai poate fi valorificată către un nou mandat (poziția carului și a boilor fiind deja de mult timp inversată). Efectul pervers este că atunci când trebuie să se întâmple lucruri care nu dau bine (fiindcă nu toată lumea poate fi mulțumită tot timpul), politicianul euroamerican de rând caută țapi ispășitori/probleme umflate cu pompa/discursuri despre orice soi de outgroup asupra cărora să transfere responsabilitatea (ne-au pus să facem de la Uniune, nu avem fonduri fiindcă ni le mănâncă imigranții, ne pândește comunismul, ni se fură suveranitatea etc.etc.etc.). Mă tem că în absența unei etici a informării care să ceară verificarea în-sinelui informațiilor vehiculate (deci în lipsa unei accountability** a presei înseși) și, în aceeași măsură, a unei educații în masă care să anihileze pseudocererea de gunoi informațional a „pieței” sub imperativul libertății de expresie, informarea publicului – care ar trebui să fie un instrument de control al instituțiilor statului, spre transparentizarea deciziilor – produce altceva. Lucrul pe care-l generează, dacă ne uităm numai la ce transpiră până la noi din dezbaterea publică a Marii Britanii, de exemplu, este o bulă de impotență politică în care interesul financiar netransparent pentru publicul așa-zis informat are frâu liber în a păpușări o clasă întreagă de indivizi care, în marea lor majoritate, nu sunt buni la niciun în-sine, dar sunt meșteri în a arăta că fac. Ce? Orice se zbiară să facă, împotriva interesului propriu al alegătorului, care acestuia nu-i e vizibil, fiindcă cică e informat despre fiecare pereche de șosete schimbate de premier/președinte/prinți/+vedete și despre parcursul personal al fiecărui potențial țap ispășitor care-i fură ajutorul de șomaj din principiu, dar nu și despre cine plătește lobby-urile în diverse direcții, care-i afectează soarta în mai mare măsură decât imigrantul din ziar.

Mă tem că cu datele actuale alegem pretutindeni între draci și mumele lor, fiindcă în-sinele omului politic nu mai există. De asemenea, mă tem că, în condițiile nivelului actual de spălare pe creier mediatică, nici de la democrația participativă, oricât ar fi ea de simpatică și umanistă, nu ne putem aștepta la mare brânză de bine. Mă tem, în ansamblu, că ne așteaptă niște vremuri deosebit de nasoale până când ne vom fi reformulat gândurile suficient încât să ne reorganizăm ca societăți. Dar poate mă sperii eu degeaba…

*Printre altele și fiindcă poate cu o mai mare îndemânare a comunicării instituționale (sau măcar a combaterii comunicării instituționale a altora) Uniunea Europeană nu s-ar afla în situația de încolțeală din acest spăimos an electoral.

**Acest esențial cuvânt pentru care limba română nu are, simptomatic, echivalent exact.

Anunțuri

2 gânduri despre “despre imagine și despre (iar) „a se ocupa”

  1. cred ca intuiatia dvs. (si nu numai !) functioneaza, atunci cind notati/tastati ca, dupa reformularea gindurilor (schimbare de mentalitate ?), va urma o reorganizare a societatilor/societatii.

    nu stiu exact de ce, dar, in ultimii ani, mi se pare ca marea majoritate a oamenilor pe care ii intilnesc are o mare asteptare in privinta…..manipularii.
    parca, mai nou, oamenii nostri sunt extrem de dornici de a fi influentati, mintiti, manipulati, „informati”, burdusiti cu date neconventionale/imagini si cu o singura mica retinere/teama legata doar de doctrine si partizanate vizibile.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s