despre unde e diavolul, cu pilde

În multele pilde ale metodologului familiei (și metodologia asta e un fel de filosofie) figurează una culeasă de la o conferință. Cică un cercetător a obținut de la parlamentul Țărilor de Jos metadatele ședințelor pe vreo 50 de ani – cine la ce oră a luat cuvântul, pe cine a întrerupt, cât a vorbit etc. Și s-a uitat la cursul dezbaterii din Camera Deputaților din perspectiva a cui cu cine se bate. Intuitiv, în logica confruntării politice, ai zice că opoziția pune o întrebare neplăcută pentru cei de la putere, puterea răspunde, opoziția zice că puterea minte etc. – deci că schimburile sunt în principal între forțele aflate în opoziție unele față de celelalte. Adevărul care reieșea din datele respective este că lupta nu are loc cu adversarul declarat, ci aproape exclusiv cu cel de la care poți lua voturi. Întreruperile cele mai multe aveau loc, cale de vreo 50 de ani (nu am datele la îndemână, dar concluzia era, procentual, foarte clară), între partidele cele mai apropiate pe spectrul politic: liberalii îi întrerupeau și combăteau pe creștin-democrați, iar socialiștii pe social-democrați. Fiindcă nu se pot câștiga voturi de la oamenii care oricum cred opusul a ceea ce crezi tu, dar se pot câștiga de la cei care cred aproximativ același lucru și pe care-i poți convinge că modalitatea ta de a-l obține e mai isteață.

În același fel, dezbaterea de presă din ultimele zile (și din jurul Roșiei, și din 90 încoace, de fapt) este lucrativă (aduce, în prezent, clicuri) numai și numai pentru că publicul căruia i se adresează ambele tabere (să le numim x și y) este într-o bună parte același (că din publicul prizonier al discursului mincinos nu poți obține oricum nici o cotă de piață). Cât timp toată lumea mimează că (numai ea) se luptă cu balaurul (sau se luptă realmente, dar dintr-o singură perspectivă), arhanghelii de toate părțile au ca ocupație principală să înghiontească cu sulița ceilalți arhangheli, pentru că noi cu asta ne hrănim. Cu „cum e mai bine să omorâm balaurul”. Lucru de care nu are nimeni, de fapt, timp sau masă critică să se ocupe.

În ambele tabere, raționamentul este unul de ierarhizare a importanței lucrurilor la care reacționezi (pentru că sunt foarte multe la care ar trebui să reacționezi și mori cu ele de gât) și de acțiune în consecință cu această ierarhie. Ceea ce mi se pare extrem de neproductiv este compararea ierarhiilor proprii cu cele ale altuia și iterația „ție de ce-ți pasă de asta și nu de ailaltă” „unde erau oamenii ăștia când…”. „Unde erau oamenii ăștia când…” a fost exprimat de o ceată întreagă de oameni care au comparat Roșia cu tragedia furtului din păduri, care evident e ceva ce s-a produs atât de gradat că nu ar fi existat nici un moment care să catalizeze starea de urgență care să scoată oamenii pe stradă. Dar ierarhia implicită e acolo – din perspectivă ecologică, pentru vocile contra, una e mai importantă decât cealaltă – și ierarhia te împiedică să reacționezi la cea care nu e destul de importantă. „Unde erau oamenii ăștia când…” a fost exprimat de partea cealaltă în scandalul de față, când onestitatea se măsoară în a reacționa la linșajul mediatic versus a fi reacționat la timp la minciuna picurată cu țârâita de pe toate posturile. Și pentru că linșajul recent nu e la fel de important ca minciuna gogonată, ierarhia împiedică și aici puterea de reacție. Am auzit argumentul de zeci și zeci de ori în ultimii 20 de ani – cum te poate indigna una și nu alta (cu bagatelizarea inevitabilă a lucrului care te indignează pe tine, care e minor în raport cu ce-l indignează pe celălalt). Până nu se iese din acest mecanism de trage-mpinge cu un băț la mijloc și cineva nu cedează în direcția lui „și ierarhia ta e importantă, diavolul e în direcția terță”, va fi imposibil să pună cineva cap la cap un proiect de țară. Există oameni, ca de pildă Hans Hedrich, pe care nu mă pot împiedica să-l admir pentru încăpățânare, care se luptă quijotic pentru tot. Pe neuerweg.ro sunt importante și pădurile, și Roșia, și gazele de șist, și statul de drept, și nedreptatea aparent măruntă a inspectorului de poliție abuziv, și demolările ilegale de case de patrimoniu, și tot ce e strâmb.  Poate că nu le vede pe toate, că e numai un om. Dar nu stă să se împungă cu ăia care văd altele cum că nu sunt relevante. On the other hand, nu trăiește din rating – (numai el știe din ce trăiește, la cât timp bagă în voluntariat).

Deci, în situația dată – pentru că post-solomonic încep să tind către o poziție – personal, dacă aș fi ActiveWatch, aș fi zis ceva. Fiindcă dincolo de posibilitatea – foarte plauzibilă – ca linșajele media să fie o simplă răfuială politică  între clanuri mafiote în care, ca organizație neutră, nu te bagi, granița dincolo de care normele bunului simț sunt grav depășite este una a interesului public. Și aș sancționa-o de toate părțile, tot timpul (chiar dacă astfel se banalizează reacția la rău).  Aș fi cu ăia care semnează scrisoarea futilă, pentru simplul fapt că scrisoarea e un semn al unei umbre de anticorp moral. Că scrisoarea nu e un substitut al lui „a face ceva”, dar e un pas premergător necesar. Că argumentul nu e „nu sunt cu ei, fiindcă nici ei n-au fost cu noi” – argumentul neutru ar trebui să fie „sunt de partea tuturor inițiativelor care par să se bată cu diavolul”, cu presupunerea bunei lor credințe ca element pe care construiești o societate. Fiindcă atâta timp cât construiești societatea pe baza faptului că ești convins că ceilalți acționează numai din interese oculte, oricum n-ai fundații. Și fiecare construiește numai câte un castelaș de nisip, imaculat în felul lui, fiindcă nu l-a atins nimeni în care n-avea încredere.

Mai am o pildă, tot de la metodologul familiei – de fapt, e foarte similară cu prima. În al doilea război mondial, englezii s-au apucat să studieze găurile de proiectile din avioanele care se întorceau din raiduri aeriene, ca să se prindă cum să îmbunătățească avioanele și unde să le consolideze. După ce au făcut o hartă cu locurile unde erau lovite avioanele pe care le aveau la dispoziție, s-au apucat să le consolideze pe cele pe care le trimiteau din nou în raiduri peste tot unde cele analizate nu aveau nicio gaură. De ce? Fiindcă cele cu găuri se întorseseră acasă, cele căzute trebuie să fi fost lovite altundeva.

Diavolul este acolo unde nu e vizibilă gaura, în bucata de realitate unde faci ceea ce crezi că e bine.

Anunțuri

Un gând despre “despre unde e diavolul, cu pilde

  1. la fel, suntem de cele mai multe ori combativi cu cei apropiati, in vreme ce pe „straini” ( nimeni nu este cu adevarat strain, daca inteleg bine) ii tratam mai cu blindete ?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s