acei oameni minunați, detaliu

Ziceam acum câteva zile că unele lucruri se așează cumsecade în buzunarul lor mental abia atunci când le formulează altcineva pentru tine și acel altcineva îți e în prelungire suficient încât credința în empatie să biruiască frica de judecata seamănului tău. Printre multele îmbogățiri mici ale polenizării reciproce (ce mișto metaforă, de fapt, pentru cât e de naturală relația asta), au aterizat în urechile însetate de interpretare taman lucrurile la care ajunsesem și singură, dar fără formularea finală.

1. E o viață mișto, dar – post factum – pare că viețile oamenilor sunt mai ușoare atunci când partenerii de cuplu sunt mai asemănători. [Cu interogațiile subsecvente despre dacă te dezasemeni cu timpul. Sau despre care sunt lucrurile esențiale în care trebuie să te asemeni și care cele circumstanțiale care doar ajută. Și, desigur, despre cum diferența e mai vizibilă decât suprapunerea. Iar ușor… ce e ușor? (toate raționalizările neîmpiedicând sentimentul de recunoștință că spune cineva pe gură propoziția pe care tu nu îndrăznești să o duci până la capăt…)]

2. Răspunsul la cercul vicios [„dar aș vrea să știu dacă…” „dar și dacă aș ști, nu aș face nimic”, „iar dacă aș ști, asta ar presupune să fac ceva cu ceea ce știu”, ca atare „mai bine că nu știu, așa e mai sănătos”/„și dacă aș ști, oricum nu aș putea…” urmat instantaneu de „dar oare…”] a venit fără măcar o pauză de ezitare. „Dacă ai ști, nu ar trebui să faci nimic din ce nu vrei să faci. Dar ai putea… să te bucuri de lucruri așa cum sunt ele – în fond, e o tranșă substanțială din viața ta de care merită să te bucuri în loc să o combați.”. [Cu corolarul adăugat de mine ulterior că nu mă împiedică nimic să mă bucur de lucruri așa cum sunt și neștiind. Ba chiar sper că asta și făceam. Știu, o banalitate. Una folositoare.]

Toate astea în condițiile în care sora albină/greiere și cu mine nu ne asemănăm în niciun fel aparent care să permită să inferezi că între noi s-ar putea naște o ușurință de a ne pune una-n pielea celeilalte similară cu cea cu care îți porți propria piele. De o siamezitate care le-ar face invidioase pe mamele noastre și geloși pe bună dreptate pe oamenii de lângă noi. Poate doar temporar, deși 16 ani – chiar dacă în ei te vezi la intervale uriașe – nu-s de colo. Într-un fel, te îmbogățești și din experiența faptului că, pe drumuri cu sinuozități cu totul diferite și cu interese complet altminteri, esențialul din doi oameni poate ajunge să crească sincronizat. Na, că dădui iar în misticisme.

„ce bine e, ce bine… ce minunat!” Mulțam!

Anunțuri

6 gânduri despre “acei oameni minunați, detaliu

  1. pe neanuntate, pe neasteptate, gesturile noastre cotidiene, vorbele spuse intr-o doara, neglijent, intimplarile mici, neinsemnate, sunt de neclintit, istorie, linga noi, prezente, infinit perfectibile, de neatins, de neclintit.

  2. si totusi, esentialul din doi oameni poate sa ajunga sa creasca sincronizat………..-uimitor!-
    nu poate fi spus/scris dupa un an-doi-trei, oricit de inteligent si sensibil ai fi

  3. boul si beleaua din folclorul urban sunt expulzati („pare că viețile oamenilor sunt mai ușoare atunci când partenerii de cuplu sunt mai asemănători”)
    si pot privi cu mirare cum „esentialul din doi oameni poate sa ajunga sa creasca sincronizat”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s