post

După luna deja tradițională pe uscat, ar fi rost de o lună nelogoreică. Sau în orice caz în care lucrurile să se trăiască fără memorie externă. Spre rușinea mea, am ales o lună scurtă, chiar dacă e pur circumstanțial. Ca atare azi am venit numai să zic că nu-s. Ia să vedem, fac poc? 🙂

Anunțuri

13 gânduri despre “post

  1. Nu cred că era mai greu, cred că am supraviețuit etape mult mai lungi de o lună fără memorie/(conștiință) externă, deși în momentele importante mi s-a părut imposibil să cuget fără să scriu. Acum e doar mai vizibil din pricina ritmului blogului, care pare a se impune de la sine (fără să fi stat vreodată cu o pagină goală în față din obligație, dar parcă existența spațiului de scris agregă frânturile de gând mai rapid). Dar e important, mi se pare, să poți face pasul înapoi (din virtual, din holbatul la propriul buric, din activisme, din alcool, din zahăr), ca pe un fel de experiment empiric, ca să consolidezi sentimentul a ceea ce e esențial. Și să antrenezi voința, că e și aia un mușchi 🙂 .

  2. e doar egoism, teama sau doar o cale spre celalalt (ceilalti) prin tine insati ?
    viata e mereu acolo unde oamenii maturi, aproape intangibili, sufocanti, dicteaza ?

    • Imi lipseste subiectul intrebarii. Ce e doar egoism, teama etc.? Incercarea nereusita de a nu analiza, sau nereusita 🙂 ? Sau locul sufletesc de care dau seama tipaturile pe care se simte ca le produc, desi nu le public? Si nu stiu, sper ca viata e totusi acolo unde oamenii maturi lasa spatiu de colorat in afara liniilor.

      • abstinenta, postul de cuvinte, pasul inapoi, antrenarea muschiului vointei vin din egoism, din teama
        sau din credinta ca poate fi o cale catre celalalt ( zeu sau muritor) ?

        se spune ca in ceruri nici slava si nici rugaciunea nu sunt atit de bine primite/placute/dorite/pretuite
        precum este tacerea…..
        poate ca de aici (si) vine cunoscuta expresie „tacerea e de aur”, semnificind profunzimile cerurilor
        si nu-i legata de intelesul profan (si meschin) din viata noastra cea de toate zilele…

      • Putin din toate, probabil, nu cred ca reuseste cineva să-și deceleze motivațiile atât de fin fără să mintă. Important părea, la momentul luării deciziei de a lăsa cuvintele să tacă un pic, faptul că scrisul impune un strat de interpretare care înjugă viața-în-curs în direcția în care a săpat-o în literă. Cred că mi s-a părut că trebuie să pot să las viața să se întâmple o vreme și s-o scriu abia ulterior, după ce firul narativ se va fi decantat de la sine, fără să fi determinat interpretativ întâmplarea înaintea ei. Necazul e că și dacă nu scriu, obiceiul trăitului proiecțiilor în locul realității este unul de care este foarte dificil să te dezbări. De asta și dau pe dinafară din loc în loc, e așa de complicat să accepți mișcarea browniană ca stare și coexistența tuturor posibilităților în loc să faci ordine în ele în mod compulsiv… Deci da, poate că era simultan egoism (în măsura în care responsabilitatea față de tine însuți e egocentrică), teamă (să nu stric) și încercare de apropiere (în măsura în care construcția de proiecții si punerea lor pe hârtie reprezintă un fel de scut de navă care delimitează posibilitățile eului înainte ca celălalt să fi avut ceva de pus în ecuație, deci a abandona o vreme modul propriu de apărare preventivă e o formă de acceptare a vointei celuilalt, transcendent au ba. Do I make any sense?

    • Depinde, ca întotdeauna, de definiții. Viața amintirilor traversează inevitabil terenul vieții oamenilor maturi, intangibili în sensul în care ești nevoit să faci tot ce poți să nu-i dori (și) tu pe ei, sufocanți în sensul în care libertatea lor a determinat-o întotdeauna pe a ta, și va continua să o facă. Dar n-am interpretat niciodată asta ca pe o dictatură – sunt amintirile noastre, unele comune, altele de pe maluri diferite ale râului. Vă pricepeți la Harry Potter? Există o scenă în care, dând timpul înapoi, Harry se salvează pe sine de pe partea cealaltă a unui lac, văzându-se pentru o secundă și crezând (eul în curs de salvare) că (eul salvator) este tatăl lui. Metaforic, trasul ăsta ca Munchausen de păr în sus mie mi s-a părut întotdeauna că este despre mine și mama, de pildă, fără să am neapărat un exemplu punctual. Există, însă, o imagine imprimată pe retina mea de copil pe care n-am scris-o niciodată, cu sentimentul că apăr amintirea. Cu un pas înainte să mă aflu pe malul ăla, în miezul imaginii de pe retină, îmi mulțumesc mie însămi că m-am tăcut/apărat 🙂 .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s