despre adevărat

Mi se pare necesar să formulez peticul de gând (poate prea politically correct, dar care mijește, zbârlindu-mi unele reacții) despre „adevărat”. A fi un ceva „adevărat” implică, prin definiție, că există acel ceva și „neadevărat”, sau că există exemplare ale unei specii oarecare care doar se prefac că sunt lucrul-în-sine. „Adevărat” introduce o separație binară în care nu cred (și iertare dacă aceasta este o temă recurentă).

Iubirile adevărate implică existența unor iubiri de plastic, ceea ce le invalidează celor din urmă însăși calitatea de iubiri – adică ori sunt adevărate, ori sunt niște supe de sentimente prost etichetate de către participanții la ele. Până și în cazul atât de vag al sentimentelor n-aș fi de acord cu descrierea lucrurilor cu plus și minus, dat fiind că, în funcție de cât de capabili sunt oamenii să-și diagnosticheze cumsecade (și care sunt criteriile pentru „cumsecade”?) capetele și inimile, există mari băi de zone gri, în care lucrurile au mii de nuanțe de adevăr/substanțialitate. Darămite în cazul prototipicității oamenilor pentru specia lor. Un om adevărat, un bărbat adevărat, o femeie adevărată sunt, cu toatele, după mine, niște calibrări în funcție de un punct anume pe distribuția normală care ni se pare nouă mișto. În același fel în care, atunci când un anunț de loc de muncă zice că vrea gagici „reprezentative”, nu vrea să zică că vrea gagici care reprezintă random genul, adică pe care să se vadă că sunt gagici, ci că vrea gagici frumoase conform standardelor momentului (dar nu e politically correct să angajezi numai asta, deci le zicem „reprezentative” – alea care nu-i plac șefului potențial sunt, pe cale de consecință, nereprezentative…). Neajunsul acestor concepte este, după părerea mea, implicitul judecății care le invalidează celorlalte ocurențe de pe spectru calitatea în sine. Oricum momentul în care evaluezi un om este doar un moment în propriul lui spectru de comportamente și ființă, deci nu întru totul reprezentativ pentru cum e el (sigur, cu un eșantion suficient o poți scoate la capăt :)… ). Dar potențialul de realizat în oameni nu mi se pare evaluabil în funcție de gradul de conformare al lui la ce ne imaginăm noi că e „cum ar trebui să fie”. Intuiesc, fără să pot pune degetul pe rană, că măsurarea în funcție de gradul de feminitate/bărbăție/umanitate, chiar dacă explică afinitățile și atracțiile, are în sine ceva pernicios, din categoria observației cumnată-mii că „ăștia nu sunt oameni!”.

Acestea fiind zise, desigur, e adesea o operațiune futilă să încerci să igienizezi toate categoriile pe care le folosești, în condițiile în care te înțelegi unii cu ceilalți în baza unei sume de premise categoriale împărtășite. Și e foarte limpede ce înseamnă cele de mai sus. Dar cred că, personal, aș prefera să evaluez în „Ce minunăție de…” sau în „cât de impecabil de potrivit mie :)” oamenii cu care mă întâlnesc.

Anunțuri

Un gând despre “despre adevărat

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s