despre categorii, iar.

Eu n-am apucat-o pe Alice. Mi se spune că era categorică, fermecătoare, boemă și conservatoare până-n unghii în același timp. Am auzit legende despre ce-i plăcea lui Alice și cum își construia conceptul de aristocrație dintr-o genetică demult desuetă. Am auzit bârfe despre ininteligibilul vieții ei și povești despre normele pe care le enunța altminteri. Nu pot decât să spun că, în cursul istoriei familiale, mentorii ăștia care n-au apucat să mai crească ei înșiși dincolo de adolescența pupilelor lor tind să aibă o aură  aproape mistică a înțelepciunii. Care e pasată apoi, ca un joint fără filttru, din muiere în muiere, indiferent de schimbarea condițiilor generaționale, dar fără a se analiza lucrul cel mai simplu, și anume – măcar primei înțelepte i-a făcut bine să trăiască conform preceptelor ei? Aceste înțelepciuni, dincolo de dacă mi se potrivesc sau nu, au făcut oare pe cineva să funcționeze în mod mulțumitor pentru sine? Sigur, facem cu toții pașii inevitabili care ne duc în locuri în care este cel mai plauzibil că putem conviețui cu noi înșine. Dar cărăm cu noi chei de lectură ale alegerilor posibile pe care cineva, în anii 40, le moștenise poate din secolul dinainte. Cărăm cu noi posibilități/imposibilități, o împărțire a lumii în discutabil și ne-, definiții ale responsabilității care nu sunt puse cumsecade sub nicio lupă critică. Ca orice religie, moștenirea feminină este pasată întreagă, iar abaterea de la litera ei înseamnă că ai căzut de partea cealaltă a „ceea-ce-credem-noi-despre-noi”. Ca orice religie, ea reproduce în mod invizibil modele de interacțiune și de putere care pun omul în aceeași situație, repetitiv, aproape orice ar alege. Fiindcă își creează biserica identic. Ca atare, sper ca acest an ireal să fi generat mutația – am învățat cele ce erau fundamentale din jointul șirului de femei capabile să mute munții din spatele meu. Ele sunt, fiecare la rândul ei, admirabile. Ele sunt, fiecare în felul ei, singure. Trebuie să existe modalitatea de a învăța pasul în plus – și anume, cum se împarte sacul fără să devii mai puțin puternic. Cum se deschide și se mătură fiecare cămară, fără a lăsa să crească în ele arahnide care să pară tot mai mari de pe partea cealaltă a ușii. Cum se trăiește altminteri, azi. Alice, sper că ai fi de acord.

Anunțuri

Un gând despre “despre categorii, iar.

  1. 🙂 🙂 Da, misto abordare, de mema si de paradigma totodata. In realitate, asa cum am mai zis (probabil insuficient de bine/convingator in povestirea din Bungee) cam de pe la 15 ani ceea ce mi se parea mie fascinant era EXACT paradoxul, in nici un caz preceptele, in anii post 68 ai adolescentei mele de un delicios ridicol – un fel de Downton Abbey disfunction, fara palat ori servitori. Si ma mai fascina autoritatea manipulativa pe care si-a pastrat-o pana in ultima secunda asupra mamei mele, care trada – inconstient – spaima Alicei de faptul ca mama era cu resperctatul regulii, pe cand ea avea handicapul de a le impune, prezervandu-si in acelasi timp, libertatea aia soptita, de liceeana care sare pe fereastra pensionului. Iarasi, jocul asta de rol si de putere – aia mare si rigida (Cluj educated) fata de aia mica si frigida (din Grant) – m-a umplut constant de-un amuzament dragastos. In fond, n-am apucat niciodata sa am cu adevarat conflicte cu ea – exceptand copilaria mica. Si mai amuzant e ca, de la un moment dat, cam de printr-a opta, cu toata autoritatera care inca imi mai facea mici figuri, de fapt relatia s-a dezechilibrat, ea uitandu-se (discret) in gura mea, si ridicandu-mi la plasa, in ceea ce ea considera important.
    Care va sa zica, barierele astea de bunapurtare si „feminitate bionica” care-si asuma rolul fix sunt, din strat, niste decoruri de carton. Ca ne intra in singe, asta da, e adevarat. Ca devenim cu adevarat oamenii femeile care suntem numai dupa ce-am sarit pe fereastra pensionului, si asta e adevarat, cred. De-aia mama n-a devenit niciodata om pe bune. In rest, singuratatea poate fi, macar din vreme in vreme, si un drept, cred – o optiune libera… Nu dau doi bani pe ea, in principiu, tocmai fiind-o apreciez constant, ba chiar o asum cu entuziasm. Cred ca si ea e supraestimata in lumea de azi, cata vreme nu se potriveste tuturor.
    Deci, da, mitologiile – fie ele si familiare – lucreaza oblic, ceea ce uneori se traduce in retrovers…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s