mării, ficțiuni și au

O mângâi pe obraz: „Bună dimineața, M!”. Deschide un ochi, nu e încă pe partea asta a visului. Stă o secundă. După care își strânge genunchii la piept și izbucnește într-un plâns cu sughițuri, de sfârșit al lumii ei personale. Mi-e cunoscut plânsul ăsta. Îmi stă inima-n loc. „Ce-i puiule, ce ți s-a-ntâmplat, ce ai visat?” „Te doare ceva?!”. Capul se scutură pe pernă, și printre sughițuri: „To-bi!” Nu pricep nimic. Repetă, cu disperare: „To-biiii!”. Eu însămi chioară de somn, sunt în ceață. Reiau filmul zilei precedente, în care mi se spusese că un coleg de-al ei plângea în curtea școlii, se presupune că după pisica lui. Dar nu știm cum se chema pisica. „Care Tobi, mamă?” „Dobby, a muuuu-riiiit!”

Jur că mi-au dat lacrimile și mie, și am ținut-o cinci minute să-mi sughițe în brațe, căci nu e nimic de minimalizat în asta – copilul plângea, la o zi distanță, pentru elful care a murit ieri în Harry Potter. Deci prima jale ficțională is a fact. N-a fost să fie Micul Prinț, ca o generație în urmă. I-am explicat cât mai neutru cu putință motivul și tatei, care intrase alarmat în cameră. A zâmbit. A înțeles. A murit Dobby.

Anunțuri

3 gânduri despre “mării, ficțiuni și au

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s