vocabular

Pe lângă reducerea structurală a fondului principal de cuvinte, aia de care ne plângem în toate limbile și care face să mă uit cu îngrijorare la paginile cărților pe care le citesc fetelor, fiindcă tentația continuă și distrugătoare este să retraduc în cuvinte mai simple – pe lângă fenomenul pur lingvistic, deci, nu pot să nu observ că mă zgârie tot mai des la ureche anumite cuvinte. Cuvinte reale, pline de sens, dar cărora încetul cu încetul, lumea fiind în schimbare, încep să le pun la îndoială referentul. Și dreptul la existență al referentului. E un fenomen asemănător întrucâtva cu cel pe care-l sesizezi în crisparea subită (și, dinafara sistemului, de neînțeles) a celui care crede în conceptele antropozofice atunci când te vede ajutându-ți copilul la un desen. Sau cu perierea dogmatică a limbii utilizate de către adepții feminismului radical. Mi se pare, pe cât de necesar ca operație de punere la îndoială, pe atât de înspăimântător ca început de newspeak. Dar să exemplific. Mă face să tresar cuvântul „mândrie”. Ca și cum suma contextelor în care conceptul în sine face rău, sau e (pentru mine) semn al unei insuficiente conștiințe, invalidează cumva rațiunea de existență a unui sentiment care trebuie să aibă voie să fie. Mă umple de confuzie cuvântul „a jigni”, și cu atât mai mult „a fi jignit”. Mi se pare atât de acut că a te simți jignit nu are de a face decât cu o nesiguranță proprie în privința aspectului jignibil, că abordarea lumii cu încredere ar trebui să facă ca orice input fie să te lase rece, fiindcă știi că nu e adevărat, fie să te facă să verifici ce poți drege, dacă apreciezi că e o observație reală – încât julirea egoului mi se pare fără drept de cetate. Din nou, e vorba doar de un sentiment, dacă-i iau vocabula, nu înseamnă că oamenii nu s-ar mai simți așa. Și ce mi se pare mie productiv sau ba nu are de-a face cu cum funcționează lumea. Mă îngrijorează propozițiile cu „cea mai frumoasă zi/perioadă din viața mea” lipsite de modalizarea „până acum”, ca și cum oamenii s-ar vedea deja mergând numai în jos, de preferință din momentul în care și-au terminat primul rând de studii. Mă sperie, în întrucâtva aceeași logică, „nu sunt genul de om care…”. Aici resimt abraziv atât abordarea categorială cu un privit în jos net către „alte genuri de oameni”, cât și implicația insuficient avută în vedere că atunci când ți-ai determinat categoria nu mai ai niciun fir de loc să crești în afara granițelor ei. Începe să mă lovească drept lipsit de orice acoperire socială contemporană termenul de „intelectual”, iar în anumite contexte să mă mâne de-a dreptul înspre o tabără deconstrucționistă, numai de-al naibii. Și mai am, multe. Unele recunoscute și de alții, precum cele cu esență eurocentrică – precum „toleranță” – la ale căror implicații intrinseci nu ne gândim niciodată îndeajuns. În orice caz, deocamdată doar constat. Mă sperie cuvinte, și nu știu dacă e sănătos, dar în orice caz meditația este un meta asupra unui meta, ceea ce poate e spăimos în sine.

Anunțuri

3 gânduri despre “vocabular

  1. Pfffffffff. Grea tema. Fiindca, la rigoare, asa cum descrii tu, e o problema nu de semantica, ci de … ce-i sub ea, atitudini si pozitionari identitare. E despre „cum facem lucruri cu vorbe” tot atat de bine ca si despre cum „ne facem (pe noi si pe altii) din vorbe”, cu tot umorul continut. Muuult de gandit… Poate mai revii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s