stream of partial consciousness la patru jumate

Oare îi e bine acolo? Oare suferă? Oare chiar știe unde e și oare chiar vrea acasă? Oare agenda proprie a directoarelor e mai de încredere decât a sindicatelor? Sau invers? Oare nu stricăm singuri, din neînțelegere? (și iar, mâini în sân atunci?) Oare nu i-am făcut mai mult rău decât bine, gaura pare mult mai mare acum? Oare lui G i-ar fi plăcut comemorarea? Oare i-a plăcut? (să nu uit de bonuri în excel. Și nici să printez tabelul celălalt pentru ouderraad) Cu banca mai era ceva? Să duc factura. Oare chiar nu există un sistem de prindere mai deștept pentru podea? De ce nu știu niciun pic de rezistența materialelor? N-am apucat să caut cursuri de nimic. Oare M citește suficient? Aoleu, am semnat agendele? Și totuși, dacă L are dreptate? Dacă nu mai gestionăm un final, ci ar trebui să normalizăm o perioadă de viață ca toate celelalte? Cum faci omul să stea în picioare dacă nu vrea? Oare chiar e acolo înăuntru, doar eu nu o văd? Chiar și în eleganța care-îți-lasă-loc-să-gândești a lui D se simte judecata lui „dar ar fi mai bine altminteri”. Altminteri cum? Cine să gestioneze un om fulltime acasă? Cum controlăm? Dacă o ducem înapoi, nu e asta o decizie de accelerare a procesului? Și dacă da, asta e mai degrabă un rău sau mai degrabă un bine pentru ea? Că nu e vorba de consecințele pentru noi. Cum să fac să nu decid în funcție de cât de tare mă sperie lipsa de control? Sau, invers, starea de conflict? Of. Și oamenii ăia, după luni pe drum, copii care suferă și se chinuie. Și încă n-am făcut nimic concret. Încă n-am ajutat nici un suflet. Nici în mic, nici în mare. Nu așa vreau să trec prin lume. Uite, R a ales la fiecare colț cum vrea să trăiască. Și a făcut cum l-a tăiat capul, dar a iubit o grămadă de oameni. Nu te gândi, că n-avem vreme de plâns. Sunt făcute perișoarele pentru mâine? Ai dezghețat supă? Auzi, dar ea oare cum mănâncă? Dacă stabilizarea e pe termen lung, nu ar trebui să comand o proteză? Poate că ar contribui la reluarea în posesie a persoanei, în loc să se lase îngrijită. Poate că îmi flutur prin față chestii punctuale ca să mă simt folositoare. Dar care e răspunderea morală, nu să-i faci o proteză despre care știi că va fi inutilă, ca să o încurajezi să se simtă om întreg? Om întreg. Iar te-ntorci la funie. Nu știi cum e. Nu știi de ce e așa. N-ai fost acolo. N-ai nici un drept. Se chinuie, știu. Se chinuie unul pe altul și nu știu cum să se oprească. Dar n-ai cum să-i oprești, nu poți decât să te uiți și să te zvârcolești. Ca atâta vreme prin formele de acasă. E o formă de crucio, nu mai da din picioare, o să treacă mai ușor dacă nu opui rezistență. Dar totuși, uneori trebuie. Ascultă cu atenție cum se lasă chinuită și V. Ascultă cum oamenii dragi nu știu să se emancipeze decât în vaierele ălora de care se emancipează. Ascultă, nu judeca. Că n-ai fost acolo. Nu știi ce-i lipsește nici lui, de ce e pornit împotriva tuturor alor lui. Nu știi nici măcar de ce nu ești în pachetul de aruncat la gunoi. Și asta e un mare plus, poți să ajuți, spre tine mai e o ușă deschisă. Modelul ăsta al desprinderii de trecut cu suturi. Excelența, această înlocuire a substanței cu măsurători. Ar trebui să scriu despre asta cu cifrele. Despre cum există speranță pentru refugiați pentru singurul motiv că societatea asta încă îi numără. Pe cei morți acasă nu îi mai numără de mult. Abia atunci nu mai e speranță, când se abandonează numărătoarea. Să-i spun mamei, ca să-i dea curaj la tabele. Sau sindicatului. Aoleu, nu mai era un mail de sinteză de trimis? Oare mai are sens să-l bat la cap pe D? Oricum n-o să facă nimic. Să nu fim defetiști. Oare n-ar trebui totuși să caut un plan B? Oare vreau să fac altceva cu adevărat? Și dacă da, nu ceva cu totul altceva? Oare n-ar fi trebuit să învăț ceva nou? Oare merge suficient de repede tradusul retur (aoleu, și nu sunt nici la jumătatea articolului – shit, cum termin în timp util?Termin, întotdeauna încape). Nu și mâine, întâi e curs. Oare în ce sală? Și apoi probabil… E de mâncare pentru babysit? A, da perișoarele. Să scot rufele. Măcar rezoluția era de bun-simț. Măcar lucrez pentru unii care încă seamănă a instituție statală cu un creier în cap (uluitor cum funcționează instituțiile ca mai mult decât suma părților lor). Măcar nu mi-e rușine și de outputul public. Oare mi-e frică totuși de viitor și angarale? Sau doar optăm să nu ne gândim? Oare ce să fac cu casa din București? Ar trebui curățată, dar când? Ar trebui bani. Ar trebui timp. Ar trebui să fiu pragmatică – ori regândim totul, o duc acasă, caz în care trebuie refăcute atâtea. Ori caut un loc alternativ, care să ne inspire mai multă încredere (pe naiba, totul e probabil la fel, iar continuitatea are avantajele ei). Ori acceptăm cu toată inima că asta e și că aici rămâne, caz în care iarăși ar trebui făcut ceva cu casa, că plătești apartamente prin București. Nu e nimic de gândit pragmatic la casa aia, e voie să existe și pete de neputință. Nu am cum, când, cu ce și semnalul către L ar fi de o răceală definitivă. Pe de altă parte, semnalul indeciziei nu e cu nimic mai deștept – doar amâni cronic să o suni. Hotărăște! să fluierăm. Oare ce să-i cumpăr lui finuțu de ziua lui? Să nu mai cumpărăm atâta, să facem. Când Doamne iartă-mă să mai facem? Și ce? Oare s-or descurca, dragii de ei? Oare am cu ce să-i fac un bine? Ce încurcătură de viață construi și ea. Ce bine ne e de fapt și ce ușor e să nu vezi. Să nu mai nevăd niciodată. Ce de oameni minunați. Cât noroc. Oare mâine mai încape un joc la venirea acasă? Le-a plăcut așa de tare astă-seară…

Anunțuri

Un gând despre “stream of partial consciousness la patru jumate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s