despre autenticitati si desconvingeri

„… identitatea este oricum un construct”, spune ea, si picioarele mele mentale se tarsaie dand inapoi pe poteca pe care patrunsesera pe negandite. Cand anume imbratisasem fara ochi critic cultul „autenticitatii”, suficient incat sa resimt modul de articulare al cuvintelor la cineva in plina constructie de sine drept „fals”? Si asta in vreme ce ne vom fi facut cu totii, inevitabil, „vinovati” de mimesis la toate nivelurile, fiecare nimic mai mult decat un puzzle de proiectii despre sine bazate pe modelele altora, unele umplute cu persoana care a crescut in ele, altele abandonate ca niste apendici despre care nu mai stii de ce i-ai crescut candva. Cum se face ca poti abandona cu onestitate iluzia originalitatii individului unic, dar iti raman vigilenti detectori de „construct” fara sa li se fi desetat semnalul de alerta, ca si cum ti-ai fi acceptat agnosticismul, dar reactionezi cand nu-si face altul cruci la momentele prestabilite? Ce functie au oare fantomele de convingeri, sau de mitologie sociala, si oare trec ele atunci cand le constientizezi? Oare momentele de constatare a incoerentelor de sistem din cap ajuta la constructia identitara proprie, fac sa se stearga macar partial bucatile de cod ne(mai)functionale? Si oare regandirea autoeficientei nu muta doar dendritele sensibile la un anumit comportament catre alt job, la fel de futil, in loc sa le desenzitivizeze?

Anunțuri

2 gânduri despre “despre autenticitati si desconvingeri

  1. Ce cred eu e ca, in fond, in situatii de-astea de reactie sensibila/emotionala, de alerta, la ramasitele de model inconstient, observate la altii (si care-n noi au creat un soi de raspuns alegic), de fapt despre noi insine vorbeste capul nostru. Sigur, i-ai da celuilalt peste devete („Ma, uitate-n oglinda cum arati/faci!”) dar in realiatea procesul de corectie e doar in tine si pentru tine, chiar daca stii precis ca e inutil – nu tu ai nevoie de el… Cand zicem ca indentitatea e un construct, nu zicem ca ea nu exista, nici c-am facut-o noi cu mana noastra fara sa vrem. Nici ca e o maladie post-traumatica… Mie-mi place miracolul aluvionar din poveste. Cum alteori imi displace grozav (mai ales daca nu stimt decat vag sau deloc mistria personala, a omului in el insusi, de la un punct incolo. In fine….

    • Evident că despre noi vorbește. La asta mă și uitam, la ce zice butonul apăsat despre ceva rămas undeva pe dinăuntru. Și da, înțeleg miracolul aluvionar, asta mi se pare și mie spectaculos. În schimb datul peste degete nu folosește la nimic, nici la tine însuți – adică poți să te auzi/vezi/compari, dar să dai înapoi către o „natură” care nu mai există e o imposibilitate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s